Am fost în fabrica de arme a unui comandant militar

Anul trecut am fost în nordul Pakistanului ca să fac un film. Înainte să plec, m-a contactat prietenul meu Sami și mi-am amintit că el mai fusese în Pakistan înainte și trebuia să-mi povestească despre cum a vizitat fabrica unui comandant militar de acolo. A făcut excursia în 2005, pe când Pakistanul era un loc un pic mai sigur și mai puțin afectat de atacurile dronelor americane și radicalismul islamic.

Sami a fost în Peshawar, în provincia nord-vestică Khyber Pakhtunkhwa. De acolo s-a îndreptat spre zonele tribale administrate federal, o regiune a țării care se guvernează independent de lanțurile guvernului din Islamabad. Tot acolo se ascund luptătorii taibani și pe acolo intră și ies din Afghanistan. Am vorbit cu el despre fabrica de arme a comandantului și despre mica vizuină cu coca și heroină pe care o întreținea chiar lângă ea.

VICE: În primul rând, nu era o fabrică de arme legală, nu?

Sami: Sunt destul de sigur că era ilegală. Zona aceea din Pakistan are propriile ei legi. Am putea intra lejer în zonă ascunși sub o pătură la vamă. Să zicem că nu e o zonă în care legea e la loc de cinste. Dar toată lumea părea veselă acolo. De cum am ajuns la hotelul nostru din Peshawar, ne-a sunat un tip scund, Prințul Al Haseem sau așa ceva, și ne-a zis că ne poate ajuta să facem tot ce aveam chef. Pe locul doi în lista lui era o excursie la fabrica de arme de la granița cu Afganistanul, la jumătate de oră de condus distanță de Peshawar.

E pe granița cu Afganistan?

Da, e în sudul zonelor administrate de triburi. A fost controlată dintotdeauna de comandanți militari. Talibanii dețineau controlul asupra zonei Swat când am ajuns noi acolo, așa că n-am putut intra acolo, dar nu era o zonă activă religios. Peshawar era, dar zonele tribale vor să-și vadă de ale lor și nu le pasă de conducerea din Pakistan sau Islamabad.

În perioada aceea era clar un loc periculos, dar acum crezi că ai putea merge acolo?

Nu, sub nicio formă. Arsenalul taliban e mult mai puternic acolo și zona e închisă total. N-am auzit de vreun străin care să se aventureze în regiunea aceea. Nici Peshawar nu e o destinație tocmai populară în momentul de față.

Pancarta din fața vămii.

Nici în perioada aceea nu se înghesuia nimeni să se ducă la fabrici de arme, bănuiesc…

Da, am făcut-o din naivitate și pentru că tipul ăla, Prince, ne convinsese că o să fie o excursie mișto, turistică. A zis doar „Haideți să mergem la o fabrică de arme.” Și noi am zis: „DA”. Pe la jumătatea drumului, când ne-a zis în taxi „Capul jos, vă acopăr cu o pătură”, ne-am prins că n-o să fie așa de simplu cum ne făcuse să credem.

Cum arăta zona după ce ați trecut de vamă?

Multe orășele pakistaneze arată la fel, dar în orașul ăsta magazinele arătau diferit. Unele vindeau arme și am văzut mai multe arme sprijinite de pereții unor case. Când am ajuns pe strada principală, deja toate magazinele vindeau arme. În fiecare vitrină străuceau puști AK, Beretta și M16 false. Nici nu prea erau alimentare, toate magazinele vindeau arme.

Tipul ăsta ne-a spus că fusese împușcat și ne-a arătat rana.

Uau. Cam cât de ascuns era locul?

Nu foarte ascuns. Nu erau munți, era o stradă principală. Pur și simplu am parcat și am mers pe o alee și asta a fost. Am băut un ceai și am plătit prețul biletului de intrare.

Cât costa?

30 de lire pentru o zi, și a trebuit să plătim bonus alte 15 lire ca să ne distrăm cu mitralierele.

Cine guvernează orașul?

Din câte știu, comandanții militari independenți se ocupă de diverse zone ale ariilor tribale. Când am ajuns în oraș, ca să ne uităm prin jur, a trebuit să-i plătim comandantului local ceea ce el numea bilet – părea mai mult mită. O mită avantajoasă, pentru că s-a dovedit a fi o gazdă grozavă și ne-a arătat politicos împrejurimile.

Cum era? El conducea fabrica?

Așa părea. Ne-am plimbat cu el și părea că știe foarte bine cum merg lucrurile acolo. A salutat pe toată lumea cu care ne-am întâlnit și ne-a făcut cunoștință cu unii dintre ei. Vorbeam urdu destul de prost, deci nu reușeam decât să zâmbim și să dăm din cap.

Câți oameni lucrau la fabrică?

Am sentimentul că cea pe care am văzut-o era ca un fel de bazin de înot imens din care plecau mai multe coridoare. Am văzut cam 30 sau 40 de oameni în cinci sau șase camere. Și cred că erau mai multe astfel de fabrici în oraș.

Era un oraș zidit din arme, practic?

Haha. Nu știu ce făceau înainte sau dacă făcuseră vreodată altceva. Toată lumea părea incredibil de pricepută, ca și cum făcuseră asta toată viața.

Ce fel de arme se făceau acolo?

Am văzut multe AK47, M16 și pistoale. Cel mai mult erau puști și mitraliere. N-am văzut pe nimeni să facă muniție. Pe atunci, nu știam ce implica manufactura de arme și eram uimit mai mult de oamenii pe care îi vedeam cioplind încărcătoare mari din bucăți de lemn. Procesul e destul de simplu.

Am văzut într-o fotografie o linie de producție. Exista o diviziune a muncii?

Absolut. Treceai pe lângă mai multe alcoave și vedea pe cineva scobind interiorul unui cartuș, altcineva făcea cocoșul armei, următorul vopsea arma cu spray. Fiecare avea rolul lui, cam ca într-o fabrică de mașini, dar în loc de roboți ca în Germania, erau tipi în alcoave.

Părea un mediu de lucru plăcut?

Da, oamenii păreau fericiți. Mulți își luau treaba foarte în serios, dar când ne așezam lângă ei, abia așteptau să ne arate ce fac. Erau mândri de activitatea lor.

E o poză foarte frumoasă cu un tip care ține o componentă a unei arme ciudat colorată.

Da, și eu lucrat cu lemn la viața mea și mi-am dat seama că era un lemn bun, arțar sau alun. Comandantul ne-a spus că urma să fie dăruită unui alt comandant din regiune – era impresionantă.

E drăguț cum își manifestă ei prietenia unul față de altul. Unde crezi că urmau să fie trimise armele astea? Cine urma să le folosească?

Când eram în Pakistan, am auzit niște statistici care susțineau că exista câte o mitralieră la fiecare trei oameni. Nu dura mult dacă voiai să faci rost de una. Majoritatea ghizilor și a paznicilor aveau arme la ei, deci nu părea ciudat să ai armă. Era clar că dacă se făceau prin procedee atât de ieftine, oricine putea avea acces la ele. N-am întrebat dacă le trimiteau peste graniță în Afganistan – era o întrebare periculoasă. Nu voiam să ne înfuriem gazda.

Lașilor. Dar simțeai că așa stăteau lucrurile?

Nu sunt sigur. Mi-era teamă să întreb lucruri din astea, ca să nu păream mai mult decât turiști.

 Ai simțit vreodată că ești în pericol?

După ce am plecat din fabrică, ne-am întors în camera comandantului și a fost un pic ciudat. Mai ales pentru că a scos o grămadă de cocaină și heroină și a început să le ia pe amândouă în fața noastră. Se pare că tot el le făcea și pe alea.

V-a oferit și vouă?

A, da, a fost foarte ospitalier. Dar n-am acceptat chestii heavy. Ne-a dat și hașiș marocan. Am fumat mai mult decât fumaserăm vreodată. Și acum mă cutremur când îmi amintesc cât de adânc intrasem în vizuina dragonului.

Despre ce vorbeați cu el?

Despre viața satului, cred, deși mintea mi-era încețoșată de droguri. Ne-a învățat să curățăm un AK47. A fost destul de palpitant.

Deci are fabrica asta de arme și mai produce și coca și heroină pe deasupra?

Da, chiar lângă. A spus că erau din producția proprie, dar se poate să ne zis și minciuni. Deși mă îndoiesc, e destul de plauzibil.

V-a vorbit despre vânzarea de heroină?

Nu, ne-a zis doar „E făcută de noi, vreți?” Mai mult voia să se laude. Avea și un papagal peruș care-i țopăia de pe un umăr pe altul. Era amărât și chel de pene, arăta ca un papagal zombie. Părea agresiv, dar era, inofensiv, evident. Și foarte amuzant.

Ce fel de om era comandantul? Ce dispoziție avea?

Era gras și leneș.

Avea ditamai afacerea totuși.

Da, dar părea relaxat, foarte gras și nu prea politicos. Îi plăcea să se laude. Putea obține ce dorea foarte rapid. Dar toată lumea de acolo s-a purtat frumos cu noi. Uneori te poți simți agresat când mergi în astfel de orășele, pentru că oamenii se holbează la tine și te urmăresc. Dar genul ăsta de comportament nu trebuie confundat cu violența, sunt doar oameni curioși care văd rar străini. Toată lumea din fabrică a fost foarte mișto.

Vedere din trecătoarea Khyber de la granița cu Afganistanul.

Casa ospitalității.

Absolut. Te primesc în casă, îți fac ceai și te lasă să tragi cu mitraliera lor. Ca orice gazdă care se respectă.

Clar. Mulțumesc, omule.

Mulțumesc și eu!

_Urmăriți-l pe Oscar pe Twitter: _@oscarrickettnow__

Traducere: Oana Maria Zaharia