Învăţaţi-mă cum să „pricep” arta

Acum ceva vreme, am scris un articol despre cum nu pricep arta. Dintr-un motiv sau altul, articolul a avut un trafic imens. După ce am citit sute de comentarii super plictisitoare despre cât de varză sunt și cât de puțină dreptate am, m-am gândit că poate ar trebui să-i mai dau artei o șansă. De această dată am cerut ajutorul cuiva care susține că e un maestru în domeniu.

Tipul din fotografia de mai sus e prietenul nostru Alex, care studiază momentan la Institutul de Artă Courtauld care, din ce zice Wikipedia, e foarte important. Am fost la „First Thursdays”, noaptea în care galeriile din estul Londrei sunt deschise pentru a-și prezenta noile colecții.

I-am înregistrat furtuna de gânduri critice și i-am spus că o să-i răspund la ele mai târziu. Să vedem dacă Alex mă poate ajuta să înțeleg în sfârșit arta.

Nu știu cum se numea asta, nu avea niciun titlu.

Ce spune Alex: În curând o să aibă loc Jubileul. Ideea de monarhie e iar la modă, ca mod de reorientare a spiritului național. Un mod de a compensa lipsurile pe care le simte Marea Britanie, prin încoronarea idolilor, crearea unui cult al sfinților. O personalitate banală cum e Nicki Minaj nu rezonează atât de bine cu oamenii cum o fac idolii masculini din anii ’60. Oamenii privesc anii ’60 ca pe o perioadă când masculinitatea și atracția sexuală erau reprezentate de iconuri. De James Dean, Elvis, Hunter S. Thompson.

Ce spune Coco: Îhh. Iar a venit cineva cu o imagine cu Elvis. Am înțeles. E un fel de statement despre cultura celebrităților. Tema e ok. Oamenilor le pasă de celebrități de parcă ar fi membri ai familiei regale. Dar nu s-a mai spus asta de nu știu câte ori? Sau nu poți s-o verbalizezi pur și simplu? Doar pentru că unui idiot îi trece prin cap un truism, chiar trebuie să-l transforme în operă de artă? Mi-e rău numai când mă gândesc că printurile astea o să stea agățate pe vreun perete de cărămidă al unui “iubitor de artă.”

„Night Angel”, de Ben Young

Ce spune Alex: „Instinctul de a mâzgăli ca un copil e o reacție spontană la ceea ce găsești în jurul tău. Cea mai mare problemă e că oamenii se așteaptă mereu ca arta să fie ingenioasă – nu le ajunge valoarea jurnalistică a artei. Vor un surplus de valoare, vor să ridice o sprânceană, vor estetici noi, unice și seducătoare. Dar mie îmi place această pânză. E clar că s-a muncit mult la ea. Îmi plac culorile. Are corelații artistice mișto și cred că, din punct de vedere istoric, e destul de inovatoare.”

Ce spune Glen: „Nu sunt foarte sigură că înțeleg ce vrei tu să spui, Alex. Poate n-am eu cultură, dar nu cred că ceva poate fi în același timp „spontan” și „lucrat”. Eu văd doar niște mâzgăleli care valorează mii de lire, la care oamenii vin să se holbeze într-o galerie din estul Londrei la care chiria costă și ea cîteva mii de lire. Îmi dau seama că unora le place din punct de vedere estetic, dar nu s-ar bucura la fel de tare s-o vadă într-o fotografie? Sau să-i dea copilului lor niște creioane să facă una identică? Pare fără niciun rost.”

"L.H.O.O.Q.", de Kate Hawkins

Ce spune Alex: “Zici că sunt doar două rafturi de la Ikea? Uită-te la mustăcioara aia șmecheră. Numai mustăcioara e un comentariu despre cât de infantilă e această combinație de elemente. Lucrarea e o observație umoristică despre clasa de mijloc, o ușoară nostalgie pentru modernismul suedez pentru care era cunoscută Ikea înainte să ajungă un curent atât de mare. E artă naivă, în sensul că oricine ar putea s-o producă.”

Ce spune Coco: “Oricine ar putea s-o producă? Serios?! Sunt în stare de șoc. Deci singurul scop al acestei lucrări este să existe?”

"The Last Huzzah of the Hoxditch Pleasure Pirates", de Robert Rubbish and Steph Von Reiswitz

Ce spune Alex: „Anii 2000 au fost o perioadă de hedonism, dar de fapt le lipsește hedonismul anilor ’80 sau ’90. Deceniile acelea aveau un drog sau o muzică caracteristice, pe când anii 2000 au fost un talmeș-balmeș, deschis tuturor care voiau să-și afirme propriul hedonism. Sfârșitul anilor 2000 sunt ca un fel de cădere a Romei. Hedonismul și decadența au ajuns la o concluzie inevitabilă – oamenii nu beau pentru a susține un stil de viață destrăbălat și romantic, ca Oscar Wilde sau Jim Morrisson. E o lucrare destul de masturbatoare, nu? Toți se distrează între limitele propriului grup. Sau poate sunt eu cinic.”

Ce spune Coco: “Sfârșitul anilor 2000? Realizezi că suntem în 2012, da? Ai luat-o pe ulei?”

"The Orchard" de Yves Beaumont

Ce spune Alex: “Mă uit la literatura care însoțește aceste picturi. Multe dintre cuvintele pe care le folosesc sunt goale. De exemplu, spun că lucrarea e la un fir de păr distanță de a fi abstractă – ce înseamnă asta? E un abuz de limbaj prin care compensează pentru faptul că e abstractă. Astfel de lucrări nu trebuie descrise. Dacă o descrii, îi impui limite. Dar sunt gândite. Le găsesc destul de satisfăcătoare.”

Ce spune Glen: “E o serie de pânze albe sau aproape albe. Indiferent dacă artistul abuzează de limbaj sau nu când îmi spune cum să le percep, tot niște pânze albe vor rămâne. Nici nu știu de unde să încep ca să explic cât de idioate mi se par. Poate mergeau la un moment dat în istorie, pe când se întrebau oamenii ce e artă și ce nu e. Dar acum, în 2012?! Ai idee câți oameni au avut expoziții cu pânze albe până acum?”

"The Riverbank", de Yves Beaumont

Ce spune Alex: „Arta care place omului de rând e vulgarizată. Într-o cultură vizuală vulgarizată, cu reclame la fiecare colţ, ei sunt obişnuiţi să fie bombardaţi o dată la 15 minute de aparatele lor digitale cu o estetică grosolană şi exagerată. Pentru ei subtilităţile unei picturi abstracte sunt greu de definit. E un gust care se formează în timp – oamenii chiar au şansa să facă o distincţie şi distincţiile par să existe doar pentru a crea distincţii acolo unde distincţiile ar trebui să fie. Distincţiile ar trebui făcute cu tendinţa aceea tradiţională în care artistul se plasează şi care, de fapt, ar trebui anunţată din start.”

Ce spune Glen: „Tocmai am citit asta de 30 de ori şi habar n-am ce vrea să zică. Aşa că nu-s foarte sigur ce să spun. Eu cred că nici tu nu înţelegi ce ai spus acum, nu-i aşa?”

OK, e destul, am ajuns la o conluzie. Concluzia este că arta, care e reprezentată aici de un tip numit Alex, nu a reuşit să se apere cum trebuie. Şi eu am o migrenă după ce am transcris cele patru ore de discuţii pe care le-am avut cu ei. Ideal ar fi să nu mai vorbească nimeni despre artă. Sau măcar să nu mai vorbească cu mine despre artă. Dacă vrei să admiri ceva, admir-o.  Dacă vrei să te prefaci că un morman de vaze din  papier-mâché sunt mult mai interesante decât ultimul film  The Fast and the Furious, atunci bravo. Să-ţi fie de bine.