Locul era superb, ai fi putut organiza lejer aici un bar interbelic sau un club de sado-maso baroc. Sau puneai câteva fotolii şi un parchet nou şi dădeai spectacole de balet.
Clădirea de pe Lipscani 26, pe lângă Banca Națională, a fost construită în 1884, are subsol, parter, două etaje și mansardă. De-a lungul anilor au funcţionat aici croitorii, florării, asociații bancare și librării. Ultima dintre ele a fost librăria George Coșbuc, deschisă în 1970 și înecată în prezent în postere ieftine. În 2002, clădirea a fost înscrisă în clasa de risc seismic I, dar declarată monument istoric doi ani mai târziu, ca mai toate casele din Centrul Vechi al Bucureștiului.
Publicitate
Am aflat mai multe despre casă din planul cadastral din 1911, pe care l-am găsit în arhiva unui prieten. Ea a aparținut familiei Halfon, de bancheri evrei de rit spaniol. Solomon I. Halfon (1846-1913) a fost fondatorul Băncii Comerciale Române și a primit Crucea ofițerilor, dar şi titlul de Comandor din partea lui Carol I, iar soția sa a ajuns doamnă de onoare în suita reginei Elisabeta. Ce-i drept, multe persoane marcante au ars-o prin casa de pe Lipscani 26. Chiar dacă arată cum arată, tot mi se pare că avem dreptul să-i cercetăm istoria fără să ne-o demoleze nimeni în cap. Poate aşa o să schimbăm modul în care se şterge statul la fund cu monumentele istorice.
Asta a fost explorarea care mi-a revelat slăbiciunea pentru locurile părăsite, un viciu de care nu ştiu dacă mai am cum să scap. Spun asta pentru că e foarte greu să intri aici. A trebuit s-o iau printr-o gaură în vitrina acoperită de afișe. N-ai cum să rămai invizibil când te strecori atât de suspect într-un astfel de loc, aşa că din două mișcări eram deja înăuntru cu tot cu cameră și trepied. Noroc că n-am plecat de-acasă fără ele. Pe urmă m-am confruntat cu bezna de la parter, unde în mod clar aveam nevoie de o lanternă.
Deşi clădirea era destul de mohorâtă şi pustie pe unde-am intrat, faptul că stăteam în spatele geamului librăriei prin faţa căreia am trecut de atâtea ori, făcea toată experienţa să merite. Mi-a dat imboldul de care aveam nevoie ca să merg mai departe.
Publicitate
Am bâjbâit prin întuneric până am găsit scările. Era un loc spațios și foarte elegant. Cred că aici sus oamenii se îndeletniceau cu lucruri mai împortante ca vânzarea cărţilor, mai ales că lumina făcea parterul, de unde venisem, să pară o gură de evacuare a Infernului.
Parcă eram într-un fel de pelerinaj, simţeam că ceva mă obliga să stau la unul dintre balcoanele deschise spre Lipscani. Era destul de romantic, dar păcat că treceau mulți oameni care aruncau priviri în sus. Nu doream sub niciun chip să atrag atenția prea mult.
Locul era superb, ai fi putut organiza lejer aici un bar interbelic sau un club de sado-maso baroc. Sau ai fi putut doar să pui câteva fotolii şi un parchet nou şi să dai spectacole de balet.
Pentru a echilibra dulcegăria romantismului de mai sus, îţi aduc în atenție unul dintre cele mai râvnite closete din Centrul Vechi. Cred că, pe piața neagră a colecționarilor, buda asta care a sprijinit funduri de mari bancheri, comandori şi oameni de litere de acum mai bine de-un secol are o valoare inestimabilă.
Unii oameni s-au prins de valoarea locului și au încercat pe cât posibil să anime curtea interioară. Ei sunt vecinii și nu e indicat să te vadă plimbându-te și spionând într-o casă părăsită. Orice om întreg la minte își va pune imediat întrebări.
Cea mai artistică parte a casei a fost podul. Ar fi fost un loc bun de așezat șevaletele, mai departe de zgomotele străzii și mai aproape de cer, unde să pictezi în voie. Chiar asta am făcut și eu. Nu, n-am luat șevaletul cu mine în explorare, dar m-am chinuit cu o scară imensă cu care m-am urcat pe acoperiș.
Nu mi-a plăcut de nicio culoare ceea ce-am văzut. Cineva sigur se întoarce-n mormânt când astfel de construcții hidoase apar peste noapte în locuri istorice. Nu mi s-a părut normal și am plecat de-acolo cu un gust amar.
