Mi-a explodat capul și acum înțeleg muzica noise

În ultimii doi ani și jumătate, creierul mi-a explodat o dată sau de două ori pe lună. N-am primit niciun diagnostic, dar sunt sigur că am sindromul Capului Exploziv, care e exact așa cum sună: un coșmar diavolesc și paralizant. Dacă dați un search pe Google, veți descoperi că Sindromul Capului Exploziv (prescurtat SCE) e o tulburare a somnului numită parasomnie, care are loc între somn și trezie și interferează cu începerea ciclurilor REM. Concluzia mai multor studii științifice e că etiologia acestui sindrom e necunoscută sau, în termeni obișnuiți, „Habar n-avem care-i faza cu tulburarea asta.” Tot ce știu somnologii e că în primele etape ale somnului, chiar înainte de deconectare, oamenii care suferă de SCE încep să aibă halucinații auditive puternice, să audă zgomote îngrozitoare precum focuri de pușcă, explozii și scrâșnit metalic. În esență, creierul e atât de obosit și atât de grăbit să plece de la muncă încât uită să încuie magazia și lasă să intre demonii nebuni ai zgomotului. În cazul meu, demonii au început să intre când am început să scriu regulat despre muzică.

La fel ca multe joburi de genul ăsta, meseria mea implica să stau treaz până noaptea târziu, stresându-mă și dormind foarte puțin. Dar am început să scriu despre muzică pentru că sunt un dependent de dopamină și mereu încerc să testez ce efecte poate avea sunetul asupra creierului meu. Știți cum se întâmplă uneori când auzi o piesă total nouă sau un sunet străin într-un context muzical și-ți vine să închizi imediat sursa sunetului? Sau momentul ăla ciudat când un prieten pune o piesă în mașină pe care n-ai auzit-o niciodată și trebuie să te prefaci că ești entuziasmat ca să nu-i strici bucuria? Jonah Lehrer menționează în cartea sa Proust era neuroscientolog că în creier există niște neuroni specifici care eliberează dopamină atunci când auzi sunete nefamiliare. Sunetele care ți separ ciudate îți invadează creierul cu prea multă dopamină, îți supraîncarcă simțurile și te fac să te simți confuz și neliniștit. Asta i se întâmplă des unui redactor muzical, dar acum câțiva ani, într-o noapte de iulie, s-a întâmplat ceva care a schimbat fundamental relația mea cu muzica nefamiliară.

Stăteam până noaptea târziu să lucrez și scriam într-o stare ciudată, pe jumătate conștientă, îmi amintesc că îmi amorțea pielea capului – o senzație ciudată de gâdilare pe care o am când sunt foarte obosit. Atunci sunetele impulsurilor electrice au început să-mi zvâcnească în căpățână la un volum asurzitor. Și nu era volumul unui concert My Bloody Valentine, al cărui zgomot îl experimentezi când vibrațiile călătoresc prin atmosferă și-ți lovesc timpanul, ci era un sunet intern, un spectru halucinant care trece de canalele obișnuite și-ți izbește direct creierul, distrugându-l și consumându-l. Nu simțeam durere fizică în timpul ăsta, ci doar un curent ascuțit de zgomot care mi s-a zbătut înăuntrul capului timp de vreo cinci minute. Am încercat să scap de el, dar de fiecare dată când închidea ochii se întorcea, era ca o trompetă asurzitoare, un sunet pe care niciun om n-ar putea să-l audă fără să plătească o grea taxă emoțională și spirituală.

Apoi s-a oprit. Transmisiune finalizată. Poarta s-a închis. Transpiram în pat, ud de transpirație, șocat. M-am speriat că am avut un atac cerebral sau un infarct sau că lângă apartamentul meu avusese loc un război spațial. După căutări disperate pe internet ca să mă asigur că nu trebuia să merg de urgență la spital, am descoperit că SCE e o tulburare a somnului destul de neîngrijorătoare. Există niște motive de îngrijorare, dar nu se compară cu narcolepsia, paralizia în somn, somnilocvia, sindromul foamei de noapte, sindromul somnabulului ucigaș sau sexsomnia. SCE e neobișnuit, benign și apare atât de rar încât oamenii cu probleme serioase de somn ca Lady Macbeth și-ar da ochii peste cap dacă ar auzi că mă plâng. De fapt, teribila mea boală se situează în top deasupra sindromului piciorului neliniștit și a sforăitului. Așa că tac din gură și rabd. Aștept să apară și să treacă, panicat de fiecare dată când se întâmplă.

După vreun an și ceva de astfel de incidente, a început să se formeze o conexiune ciudată între SCE și genul de muzică spre care gravitam. Îmi amintesc că am ascultat albumul Pan Sonic „VoltosBolt”pentru prima oară și m-am gândit: „Ia uite, frate! Asta îmi cântă mie în creier în fiecare lună!” Acest duo finlandez de noise electronic a început să-mi contextualizeze halucinațiile auditive interne și, în mod ciudat, viceversa. Apoi am trecut la albumul Throbbing Gristle din 1981, Rafters/Psychic Rally. Înainte de SCE, n-aș fi dat doi bani pe albumul ăsta, dar după doar 20 de secunde de Womb of Corruption, am simțit că mă nasc din nou în haosul ăla și că a fost făcut special pentru mine. Dozajul perfect de dopamină se datora exploziilor din capul meu.

Asta m-a dus spre alte trupe care aveau aceleași compoziții muzicale ca Wolf Eyes, Merzbow și Oren Ambarchi. Toți acești artiști de noise îmi atingeau receptorii plăcerii. Încă simt sângele cum mi se adună în cap când aud agitațiile lui Kevin Drumm. Ceva ce în mod normal mi s-ar părea abraziv și tulburător a început să devină ceva personal; mă simțeam conectat emoțional cu muzica asta extraterestră pentru că se asemăna atât de mult cu halucinațiile mele auditive.

Știu că există o grămadă de cărți motivaționale despre cum poți neutraliza stările negative ca frica, depresia, furia și mania cu ajutorul artei. Cum te poți calma dacă asculți Sigur Rós, sau cum poți scoate agresiunea din tine ascultând Pantera la căști când mergi pe stradă. Pentru mine e valabil și opusul: Sindromul Capului Exploziv a personalizat muzica noise experimentală și m-a făcut s-o plac. Acum înțeleg un subgen muzical pe care în mod normal nu l-aș suporta. Arta chiar te poate salva de anumite tulburări groaznice, dar se poate și invers: tulburările îți pot deschide gustul pentru artă. Există multă muzică care așteaptă să fie îmblânzită de lucrurile tâmpite și de neînțeles care se petrec în capul tău înainte să adormi.

Mai bine mă opresc acum pentru că e 2:46 dimineața și mă simt epuizat. Cine știe ce se poate întâmpla.

Jeremy D. Larson e redactor șef la „Consequence of Sound”. Lucrările lui au apărut în Classical, Paste, Time și pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Ți-a plăcut? Atunci o să-ți placă și:

N-am nevoie de droguri, mă tripez pe lumină