Mi-am confruntat violatorul prin sms

Acum ceva vreme, am primit un telefon pe la ora 1. E destul de tipic pentru cineva care are prieteni comedieni. Era un cod telefonic din afara orașului, ceea ce iar era ceva obișnuit. Apoi am auzit vocea de la celălalt capăt al firului.

„Hana Michels?" M-am cutremurat. Știam vocea aia.

„Da."

„Sunt Brian. Mă mai ții minte?"

Da.

Brian (i-am schimbat numele în articol) a început să-mi spună de ce mă sunase. Era alcoolic. Lua parte la un program în 12 pași. Mi-a spus că știa că ce-mi făcuse era foarte greșit. Dar n-a detaliat. Așa că vă explic eu: Brian era un prieten de-al meu. Până când m-a violat.

După întrebarea aia, s-a lăsat o tăcere ciudată.

„Sper că e ok că te-am sunat."

Am reușit să îngaim: Da, e ok. Dar nu era ok. Eram înghețată de groază. Ani de zile mi-am imaginat cum ar fi să-l revăd și să vorbim față în față, dar când în sfârșit s-a ivit ocazia, am fost prea șocată să pot spune ceva. N-aș fi crezut că vocea lui o să mă afecteze atât de puternic. Voiam să închid telefonul cât mai repede.

„Sper că mă poți ierta."

„E ok", am zis din nou și am închis înainte să apuce să mai spună ceva. Mă durea stomacul de parcă primisem un pumn în el. Eram foarte supărată.

Nu supărată. Lividă. M-am gândit la ce-mi spusese Brian. Da, chiar îi părea rău, dar n-a zis pentru ce. Poate nici măcar nu-și mai amintește foarte bine. Nu mă sunase pentru că avea remușcări. Mă sunase din obligație, ca să-și ceară scuze – pasul numărul nouă din program.

Ce era mai rău: Era calm. Ca și cum se aștepta, cu aroganță, să fie iertat.

Apoi m-am gândit la ce-mi zisese și am realizat că nu-l iertasem. Deloc. Nu puteam să-l iert cât timp nu eram sigură că ce-mi făcuse era foarte nasol. Faptul că mă sunase însemna că știa că a făcut ceva rău. Dar violatorii care te violează după ce au ieșit cu tine în oraș nu se consideră chiar violatori; ei cred că violatorii sunt ăia care te înghesuie prin ganguri și pe alei întunecate. Nu știa ce efect avusese asupra mea, altfel nu ar fi îndrăznit să mă sune. Nu-mi cunoștea fanteziile de răzbunare și nu știa că mă mutasem din oraș din cauza lui. Nu știa că am coșmaruri în care sunt violată. Mi-a venit ideea să merg direct unde stătea și să-i fac ceva rău, măcar să-i sparg geamul sau să-l lovesc cu o bâtă de baseball.

O prietenă m-a convins să nu fac asta. Nici măcar nu știam sigur dacă mai locuiește acolo și aș fi putut fi arestată sau mai rău. În plus, mă temeam să-l confrunt și pe telefon, darămite în față. L-am căutat pe Google și am aflat unde lucrează, dar n-aveam chef să-l caut într-o clădire de birouri. Trebuia să vorbesc cu el direct. M-am uitat în telefon. Îi salvasem numărul. M-am temut că dacă o să-i aud vocea, o să îngheț din nou, așa că i-am dat un mesaj.

„Nu te iert", i-am scris.

„Ce mi-ai făcut e de neiertat. M-ai violat. Știai că sunt beată. Știai că mă tem de bărbați din cauza fostului meu iubit." Mă simțeam mai curajoasă cu fiecare cuvânt pe care îl scriam.

„După ce am zis ‚nu', mi-ai băgat mâna în chiloți și mi-ai zis că mint, pentru că eram udă. M-ai îmbătat și m-ai speriat îngrozitor, în timp ce eu continuam să spun ‚nu'. DE ASTA am făcut sex. Nu pentru că am vrut. N-am vrut asta niciodată." M-a apucat furia în timp ce apăsam nervoasă pe ecran.

„Sper să ai fiice pe care să nu le poți privi în ochi. Sper să nu poți vorbi cu mama ta fără să-ți amintești cine ești și ce ai făcut. Nu te iert. Nu-mi răspunde la mesaj. Să nu mă mai contactezi niciodată."

N-am primit niciun răspuns.

M-am simțit ușurată și împăcată. Dar nu se întâmplase așa cum speram. Nu m-am dus niciodată la el la muncă și nu l-am făcut să-și piardă jobul. E liber să-și trăiască viața cum vrea. În zilele următoare, am vorbit cu o rudă care urmase și ea programul de 12 pași și mi-a zis că sigur lui Brian i s-a zis să nu caute iertare în cazuri în care ar fi făcut mai mult rău decât bine – deci Brian încălcase regulile ca să-și ușureze conștiința, iar eu nu-i oferisem ocazia asta.

Am fost întrebată de ce nu m-am dus direct la poliție după ce avusese loc violul, iar răspunsul meu e simplu: Ani de zile, am refuzat să-mi recunosc mie însămi că am fost violată. Am trăit în negare. Nici nu aveam dovezi – mă dusesem în apartamentul lui de bună voie și folosise un prezervativ pe care îl aruncase la toaletă. Le admir pe supraviețuitoarele unui viol care merg la poliție și îmi doresc să-l fi eliminat pe Brian din societate. Dar știu că și dacă m-aș fi dus la poliție, tot aș avea coșmaruri cu viol cel puțin o dată pe săptămână. Tot aș trăi cu frică. Nimic n-ar fi putut schimba asta.

Nu cred că există o rezolvare reală pentru persoanele traumatizate, dar mă bucur că nu l-am ajutat să se împace cu propria conștiință.

Eu n-am reușit să merg mai departe împăcată, așa că nici el nu merită asta. Probabil nu e chiar un sociopat, din moment ce și-a cerut iertare. Avea nevoie de iertarea mea pentru că se simțea vinovat că-mi făcuse rău.

Vreau să-i stea vina aia în gât de fiecare dată când iese cu o fată. Vreau să-i treacă prin minte în noaptea nunții. Vreau să simtă un nod în stomac de rușine când își duce fiica la școală. Vreau să simtă destulă durere cât să respecte toate femeile din viața lui și să mai facă niciunei femei ce mi-a făcut mie. Dacă o să aibă vreodată conștiința împăcată, aș vrea să se întâmple spre sfârșitul vieții lui, la gândul că am fost ultima femeie pe care a transformat-o în victimă.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook

Mai multe despre viol:
Am vorbit cu creatorii unui documentar despre viol Un viol, vă rog (la pachet) Ce spun copiii despre viol