Mi-e frică de vomă: Cum e să trăiești cu emetofobie

Morcovul mă scotea din sărite cel mai tare. Dintre toate fructele și legumele vesele de pe bannerul care ne îndemna să mâncăm sănătos, simțeam morcovul ca pe un pumn în stomac, cu fața lui cretină și zâmbitoare.

Stăteam în fața ușilor clinicii de psihiatrie.

Făcusem totul corect în dimineața respectivă, dar tot mi-a luat mai mult de o oră ca să ajung acolo. Mi-am mâncat fulgii de ovăz plictisitori și inofensivi. Am umplut o sticlă cu apă. Am luat la mine o pungă de plastic în caz că mi s-ar face rău. Aveam la mine guma de mestecat care să-mi înlăture orice gust care m-ar putea face să vomit. Și totuși, m-a trecut un fior familiar când am deschis ușa să ies din casă.

Mă consider un luptător singuratic al vomei. Sufăr de emetofobie severă de trei ani, dar am suferit de asta, fără să știu, timp de zece ani. Gândul care îmi domină complet creierul când sunt treaz (și uneori, în somn) este: O să vomit azi? La care răspunsul vine imediat: Da, o să vomit.

Acesta e fost gândul meu principal în fiecare zi timp de trei ani. Greața e reală și oribilă. Creșterea bruscă a temperaturii, sudoarea și tremurăturile sunt toate simptome care arată că o să vomit.

Acesta e momentul în care vomit. E corpul meu. Nu pot fugi de el. Sunt prins aici. O să vomit. O să vomit. O să vomit.

Am 24 de ani. Am vomitat de patru ori în viața mea.

Urmez un regim strict cu alimente plictisitoare la gust pentru că nu vreau să risc să mă intoxic. Sunt hipersensibil în privința igienei, mă spăl pe mâini mai des decât e necesar. Când celelalte persoane din casă sunt în oraș, dezinfectez toate clanțele ușilor și toate robinetele. Fiecare iarnă e un coșmar pentru mine când aud la știri că circulă un virus nou. Pentru mine, o astfel de știre e ca și cum i-ai spune unei persoane normale: „Hei! În spatele tău se ascunde un bărbat cu o macetă plină de sângele celorlalte victime. Și ghici ce? Tu urmezi!"

Știu că e ciudat și știu că e irațional, iar anul trecut m-am gândit luni de zile la sinucidere pentru că nu mai suportam să trăiesc cu frica și greața asta continuă. Nu mă tem să mor pentru că, după moarte, nu mai există vomă. Singurii care m-au ținut în viață au fost prietenii, terapeuții și psihiatrii.

Cam în punctul acesta, creierul meu a hotărât să-și ia vacanță. Am aflat rapid că am doar două setări la creier: fie e suprautilizat, fie nu funcționează deloc. Se pare că n-a făcut față la toată nebunia asta cu frica de vomă așa că, am început să mă depersonalizez intens.

Mergeam ca un extraterestru, nu reușeam să mă conectez cu nicio persoană. Nu puteam duce la capăt o conversație, nu puteam avea contact vizual cu nimeni. Îmi amintesc că mergeam prin supermarket cu gândul că nu exist și că nimic din jurul meu nu e real. Nu e prima oară când am experimentat depersonalizarea, dar de obicei dura câteva minute. Acum devenise constantă. Până la urmă, am fost diagnosticat cu depresie, dar nu-mi venea să cred. Doar nu stăteam toată ziua în cameră și plângeam – așa credeam eu, în naivitatea mea, că se manifestă depresia. Nu mă simțeam trist. Pur și simplu nu simțeam nimic. Dar chiar și în ghearele depresiei, tot n-am scăpat de teama de vomă. Pericolul îmi părea la fel de real.

Mi-a luat vreo două luni după acest episod ca să iau antidepresive și să mă țin de ele. Am stat în pat câteva luni, fără să mă mișc, ca să nu-mi curgă vomă din gură. Când luam fiecare pastilă, mă apuca groaza că o s-o vomit, pentru că avea trecut la efecte secundare „greață".

Unii prieteni au observat că ceva nu e în regulă cu mine când am devenit deprimat – unul mi-a zis că mi s-a schimbat culoarea tenului, altul că nu arăt bine – dar înainte de asta, puține persoane știau despre problemele mele mintale. Cei care știu au aflat pentru că s-a întâmplat să fie lângă mine când m-a apucat un atac de panică, moment în care cred că sunt pe cale să umplu tot locul în care mă aflu cu torenți de vomă.

În aceste momente, când încerc să mă explic, totul iese din mine cu viteza fulgerului. Le spun că nu pot mânca afară, că îmi limitez alimentele, că nu mai călătoresc și că obsesiile mi-au distrus viața. În timp ce bălmăjesc toate astea, stau cu ochii fixați pe ieșire și calculez dacă ar fi mai bine să vomit la baie sau afară. Dacă ies afară, poate nu ajung la timp, dar dacă rămân aici, s-ar putea să mă vadă și alții în timp ce vomit. Orice posibilitate e un coșmar. Mintea îmi gonește în continuare și le tot vorbesc despre panica mea, cu speranța că dacă le spun și lor, o să-mi treacă frica. Cu speranța că o să par mai puțin nebun dacă mă explic. Apoi, după ce îmi trece panica, regret imediat că am povestit cuiva despre fobia mea.

Călătoriile chiar sunt un chin – greața psihosomatică de mișcare are grijă de asta. Îmi ia de două ori mai mult timp decât altor oameni ca să ajung undeva, pentru că mă lupt mereu cu dorința de a mă întoarce acasă în caz că o să-mi vină să vomit. Dacă-mi ceri să mănânc la restaurant e ca și cum mi-ai cere să merg pe sfoară deasupra unui bazin cu rechini. Nu mai beau alcool, nu mai ies nopțile. Nu mănânc nimic gătit decât dacă știu că nu trebuie să ies nicăieri din casă restul zilei. Cobor din autobuze mai devreme și merg mai mult pe jos, doar ca să pot vomita undeva în caz că-mi vine. Fac o grămadă de lucruri care le par dubioase persoanelor care nu-mi cunosc fobia.

Am ratat o grămadă de momente și de evenimente importante din cauza acestei fobii stupide și ridicole.

Dar măcar acum creierul mi s-a întors din vacanță. Mi s-au prescris noi antidepresive care ajută la prevenirea greții și încurajează somnul, așa că acum mă trezesc doar o dată sau de două ori pe săptămână în toiul nopții, îngrozit că o să vomit. Înainte se întâmpla în fiecare noapte. Iau medicamentele de aproape un an și acum, deși mă mai bântuie gândurile, mă simt ca o ființă umană. Asta înseamnă progres pentru mine.

Acum fac și terapie prin expunere la vomă. Mă pot uita la fotografii cu persoane care vomită fără să clipesc și mă pot uita la videoclipuri cu oameni care vomită fără să-mi vină să sar pe fereastră. Dacă pot să stau lângă cineva în timp ce vomită? Încă n-am ajuns acolo, dar sper că sunt pe drumul cel bun. Încă mi-e greață în fiecare zi, dar fac față mult mai bine. Cred că am început să văd luminița de la capătul tunelului.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe fobii:
Furia îngrozitoare pe care o simți când cineva mestecă lângă tine se cheamă misofonie Bananele în pijamale mă sperie de mă cac pe mine Frica de muzică Camuflarea ororii