inmormantare
Ilustrații de Sorina Vazelina

FYI.

This story is over 5 years old.

MEMENTO MORI

Moartea tatălui meu m-a învățat cât de complicată e înmormântarea în România

Organizarea după datini e cel puțin la fel de traumatizantă ca pierderea în sine.

Am 21 de ani. De vineri, 15 ianuarie 2016, viața mea a luat o turnură pe care nu am vrut să mi-o imaginez vreodată. Tatăl meu, muntele, s-a prăvălit și a închis ochii pentru ultima oară. A fost un șoc inimaginabil, atât pentru mine cât și pentru familia mea.

Tot de vineri, am aflat cât de mult trebuie să alergi ca să îngropi un om. Poate crezi că e ca în filme. Chemi pe cineva și se ocupă de toate pentru ca tu să-ți poți plânge persoana iubită. Pui rochia sau costumul negru și te duci la o ceremonie obscură unde toată lumea plânge.

Publicitate

Nu-i deloc așa. Îți voi spune cum se organizează o înmormântare la noi, românii, cei săraci și plini de nevoi, după cum spune o melodie veche de prin popor.

După cum e datina, cel care a trecut în „lumea drepților‟ este adus acasă, între cele patru scânduri ale sicriului. Este dezbrăcat de hainele în care și-a întâlnit sfârșitul, spălat, șters și îmbălsămat. Nu-ți pot descrie procesul, pentru că nu am avut stomac să asist. Din auzite și citite, i se scot organele și este curățat de cele rămase în intestine. Toată afacerea asta costă și nu trebuie să te zgârcești. Dacă cei care se vor ocupa de el nu își fac treaba, poți avea surprize prin a doua noapte în care stai la capul sicriului.

Formolul ăsta se injectează în marile artere ale corpului ca să păstreze cadavrul timp de trei zile. Nu e tocmai cel mai plăcut miros pentru că e ușor înecăcios, dar poți trece peste. După ce a fost injectat, trupul este îmbrăcat și aranjat pentru priveghi și ultimele întrevederi cu cei care i-au fost aproape pe parcursul vieții.

Citește și Fotografii cu obiceiuri de înmormântare ciudate, dar frumoase, de pe tot globul

Există și varianta cu o capelă, acum obligatorie datorită reglementărilor Uniunii Europene - asta pentru că nu e sanitar să stai cu persoana decedată în casă. De acord. Lăsând la o parte treaba asta, cu ceea ce e „igienic‟, întreaga secvență cu mortul în casă mi se pare extrem de traumatizantă pentru cei care vor continua să trăiască în acel loc.

Publicitate

Trebuie să existe o constatare medicală a decesului, pe care trebuie să-l facă medicul de familie sau un medic constatator. Cel din urmă îți poate fi pus la dispoziție de firma de pompe funebre, pentru „numai 60 de lei‟. De asemenea, dacă a venit Salvarea, certificatul medical poate fi făcut de către medicul de pe ambulanță.

Asta e o chestie pe care eu și sora mea am descoperit-o vineri: habar n-avem ce voia tata să se întâmple cu trupul lui. Mama lui insista să-l ducem la țară, unde s-a născut și să-l îngropăm cu tatăl lui. Noi voiam să îl îngropăm acolo unde este și mama noastră, soția lui. Am fost nevoite să luăm o decizie. Având în vedere faptul că vineri ploua și urma să dea gerul, iar vremea pentru weekend-ul acela nu promitea nimic altceva în afară de viscol și îngheț, am ales cimitirul din București. „Norocul‟ nostru a fost că avem deja o groapă acolo. Tot ce trebuia să facem era să vorbim cu un gropar și să plătim o taxă de înmormântare.

Pentru aceia care nu au un loc de veci, lucrurile se complică. Este foarte greu să mai găsești un loc pe aici, iar costurile sunt crunte: cam 700, 800 de lei. Există, totuși, incinerarea. O variantă ieftină, practică, dar deloc creștină. Acum vreo șapte ani, când mi-am pierdut bunicul, m-am confruntat cu căutarea de preot dispus să citească Stâlpii, adică slujba care trebuie făcută înaintea înmormântării, pentru cineva care-și dorise să fie incinerat.

Publicitate

Bunicul a vrut să fie incinerat. Dragii noștri sfinți părinți consideră că arderea trupului este un păcat, „că s-a sinucis sau va fi incinerat este totuna", mi-a zis un preot de la Sfântul Spiridon.

Aici intervine o lege dragă mie, anume 102/2014, al cărei articol 16 spune că nu mai e obligatorie prezența unui preot la înmormântări, în cazul persoanelor care vor să fie incinerate. Preoții oricum vor refuza.

Am fost la câteva înmormântări. Poate prea multe pentru anii pe care i-am petrecut pe aici, pe Pământ. Știu că cea mai dureroasă parte este gândul că asta e ultima chestie pe care o faci pentru cel care a plecat de aici. Vrei să iei lucruri care să-i fi plăcut, să-l îmbraci în veșminte frumoase și să te ocupi de împlinirea credinței lui. Sunt zeci de cumpărături - sicriu, haine, prosoape, batiste, lumânări, cruci, coroane, colaci și așa mai departe. Oricum, dacă ai fi singur, n-ai reuși să-ți aduci aminte toate detaliile și nici nu ai fi capabil să eviți toate superstițiile.

Fiecare înmormântare vine cu datinile de prin anumite zone. Unii cred că-i bine să pui bănuți pe ochii decedatului, alții cred că e nevoie de ațe și oglindă. Eu cred că moartea este ceea ce este, iar drumul spiritului este ceva ce noi, cei vii, nu vom ști vreodată. Poate că-s Toma Necredinciosul, dar nu mă încălzesc lucrurile astea. Nu cred că spiritul poate ridica materie sau că se poate folosi de ea pe lumea cealaltă. Atâta timp cât tatăl meu nu mai calcă parchetul din casă, nu mai știu nimic despre spiritul lui. Moartea nu vine cu un manual de instrucțiuni pentru cei morți. În schimb, vine cu un almanah de reguli pentru cei care rămân în urmă.

Publicitate

Citește și Sătenii din Tana Toraja duc ritualurile de înmormântare la extrem

Nu-i deloc plăcut să te duci să alegi un sicriu. Eu am fost cruțată de sarcina asta, pentru că m-am dus să acopăr toate oglinzile de prin casă și să poziționez masa pe care urma să fie pus sicriul. Momentul în care l-au adus pe tata în casă între scânduri mi-a curmat orice urmă de speranță. Până să îl văd așa, am crezut că va păși râzând pe treptele de piatră ale casei. Nu a fost așa. L-au adus în cutia aia care va fi un veșnic pat al trupului. Sunt oameni care aleg culorile lemnului, care testează perna pe care va sta capul și ating cele mai fine materiale pentru așternutul din sicriu. Este macabru și dureros. Dar și o afacere profitabilă.

Găsești sicriu de la 150 de lei în sus. Găsești sicriu până și pe site-uri de cumpărat la jumătate de preț. Cert este că secolul 21 îți aduce „pachete funerare‟ - tot ce-ți trebuie pentru o înmormântare. Dacă te ține portofelul, poți să fii ca-n filme, la rochiță sau costum, stând într-un colț, în timp ce alții organizează tot pentru tine, după cum le spui tu.

Da, este morbid, dar printre lacrimi și suspine este destul de greu să împăturești batiste și să legi lumânări de prosoape. Din câte știu eu, nenea de la sicrie este un tip asemănător vânzătorului de mașini. Singura diferență este că nu zâmbește la fel de mult.

Din proprie experiență, îți spun că nu ai cum să mănânci, să bei sau să ai grijă de tine în timpul unei înmormântări. Simți că ți se duce pâmântul de sub picioare și tot ce vrei să faci este să deschizi ochii ca după un vis urât și să realizezi că totul a fost o glumă. Din păcate, oricât de mult speri, nu se va întâmpla. Totuși, trebuie să ai grijă de cei care vin ca să plângă sau să-și arate regretul. O cafea, un biscuit și ceva un pic mai consistent.

Publicitate

Îți spun de pe-acum că habar nu am care-i faza cu toate datinile din popor, cu ațe, oglindă și alte d-astea. Știu doar că nu se doarme, se țin lumânări aprinse, pui doliu la ușă, acoperi toate lucrurile în care sufletul s-ar putea reflecta și plângi. Mult. Nu găsesc logica unor obiceiuri și cred că toate lucrurile pe care le faci în alea trei zile sunt doar pentru cei care rămân aici, care au nevoie de o metodă ca să se asigure că sufletul celui drag va fi ok pe lumea cealaltă.


Urmărește documentarul VICE despre înmormântările false din Coreea de Sud


Pomana este standard. Trebuie să dai vase, căni, colivă, vin, fructe, felul doi și lumânări. Se fac pachete care se împart între cei care au venit la înmormântare. Trebuie să servești ceea ce i-a plăcut celui care a murit. Dai mâncare în memoria lui. Partea asta cu pomana chiar mi se pare ok. Adică ajuți alți oameni, zic eu.

Priveghiul este ceva sfâșietor. Din toate punctele de vedere. Pur și simplu stai lângă trupul decedatului, plângi, suspini și te bați cu cei care vor să iei o pauză sau să mănânci ceva. Eu n-am reușit să mănânc zilele alea și nici acum nu-mi vine ușor. Știu că e lipsit de logică, dar nu-mi vine să bag în mine. Poate confund foamea cu golul din stomac - adică senzația aia de rău augur. În ultima noapte în care trupul adormitului stă în casă, cineva apropiat trebuie să îi citească rugăciunile. Sunt câteva menite pentru alinarea sufletului. Nu-s eu vreo credincioasă, dar cuvintele din textele alea îmi dădeau șuturi în stomac, nu pumni.

Publicitate

Tot la priveghi vin și bocitoare, prin unele locuri. Exact așa cum le spune și denumirea, este vorba despre niște femei din neam sau nu, care au plămâni puternici și nu leșină repede. Urlă câteva minute, iau o pauză, mai urlă puțin după cel plecat și mai iau o pauză. Până obosesc și se duc la bufet. Prin alte locuri, la priveghi ar trebui să se râdă și să se povestească istorioare amuzante cu persoana care a murit. În România, n-ai nicio șansă să faci asta, fără să fii linșată de oamenii prezenți la înmormântare.

Pentru parastas, acum, există alternative. Poți rezerva câteva mese într-un local unde vei plăti câte un meniu pentru fiecare persoană care va veni. Nu este foarte scump, dar te mai scutește de niște pregătiri - adică nu mai stai în bucătărie și nici nu mai găzduiești zeci de persoane la masă, într-o cameră prea mică. O afacere de genul ăsta poate costa între 50 și o sută de lei meniul. Poate chiar mai mult.

Una dintre primele chestii pe care trebuie să le faci când îți moare cineva din familie este să anunți preotul parohiei, adică părintele care ține slujbele la biserica de care-ți aparține casa. Acel părinte, după ce a fost înștiințat, va confirma ora la care va veni să țină slujba acasă, când va sfinți masa și lucrurile pe care le vei da de pomană și când se va ține slujba la biserică. De asemenea, același preot trebuie să fie prezent și la cimitir pentru ca, împreună cu preotul cimitirului, să țină slujba pentru îngropare.

Publicitate

Evident, un preot trebuie plătit ca să țină o slujbă. Taxa de preot variază: poate fi de 50 de lei, dar poate fi și de 350 de lei. Taxa de dascăl este de cât poți tu să duci - normal, 20 de lei pentru fiecare dascăl, dacă-s patru, sau cincizeci dacă-s doi. Mai e și preotul de la cimitir, căruia trebuie să-i vâri o sută, două, pe sub sutană. Mai apoi, vine femeia care va tămâia mormântul în cele 40 de zile. Ea primește cam o sută de lei. Dacă e să tragem o linie, cu cele mai mari costuri, credința costă aproximativ 730 de lei.

Noi am avut noroc de preoți minunați. Și chiar nu sunt ironică. Cel care a fost la bunicul meu și cel de acum au fost oameni cu o mână de har. Ne-au vorbit cum au știut mai bine, au încercat să ne aline cât puteau ei, prin povestirea amintirilor lor din situații asemănătoare și voiau să ne facă să simțim o oarecare împăcare. Nu-ți aduce nimic liniște, oricum, dar sunt rare cazurile în care nu se fac bani pe spinarea durerii.

Spun asta și pentru că am văzut, anul trecut, o știre în care se spunea despre o femeie care a fost îngropată în spatele casei pentru că preotul a cerut o taxă de înmormântare de o mie de lei.

Nu trebuie să uiți de transport. Sunt șase bărbați care vor căra sicriul, fiecare cu prosopul lui, dar nu-l pot căra prin autobuz. Trebuie să angajezi un domn cu o mașină funerară sau o dubă. Noi nu am angajat pe nimeni, pentru că ne-a ajutat un prieten, dar, dacă n-ar fi fost el, mai scoteam câteva sute din portofel. Oricum, după ce s-a ajuns la cimitir, drumurile noastre comune au luat sfârșit. Alaiul de mașini rămâne fără prosoape, iar oamenii se duc la casele lor - unii ca să plângă, alții ca să respire ușurați, iar alții ca să se uite în gol.

Publicitate

Cimitirul este locul unde îți dai seama că nu-i de glumă, că totul e serios, chiar se întâmplă. Capeți ideea asta încă de când scoți sicriul din casă. Dar să vezi cum omul este lăsat într-o groapă, care nu se va mai deschide decât pentru următorul adormit, este groaznic. Până să vezi asta, plângi la căpătâiul unui trup. După, rămâne doar absența și golul. Iar astea nu se vor potoli prea curând.

Am spus că rămâne golul, dar, de fapt, rămân zeci de parastase, zeci de pachete, zeci de saci cu haine, mii de amintiri și câteva drumuri după documente. Mai întâi alergi după ajutorul de înmormântare, care oricum este infim. Iei 2 400 de lei pentru tot ce ai făcut în alea trei zile. După asta, trebuie să alergi după haine negre pentru că trebuie să porți doliu timp de 40 de zile și nu prea poți sta în aceleași haine mai mult de câteva zile. Mai ales dacă trebuie să ieși din casă.

Dacă ești salariat, concediul pentru un deces în familie este de trei zile. Adică n-ai un strop de timp ca să te pui cât de cât pe picioare. Trebuie să te pregătești pentru mii de priviri miloase, mii de oameni care speră să fii puternic și să poți merge mai departe în viață și o sumedenie de clipe în care vrei să te arunci de pe un bloc pentru că simți cum se strâng pereții în jurul tău. Toată lumea te întreabă dacă ești bine.

Cele 40 de zile sunt extrem de dureroase. Sunt zilele în care trebuie să te rupi cât de cât de realitatea ta, aia în care îți lipsește un om drag. Trebuie să lucrezi, să îți reintri în ritm și să calculezi banii pentru parastase. Numărul pomenilor diferă de la zonă la zonă, dar, în familia mea, parastasele sunt cam așa: unul la trei săptămâni, altul la 40 de zile, altul de trei luni, de ziua lui. Apoi, la șase luni, la nouă luni și la un an. După acest an, numărul se reduce: va fi unul singur pe an și o pomană de ziua de nume și de naștere.

Mai este o parte proastă: o săptămână nu-i voie să speli. Se spune că îi dai apă murdară. Asta e doar pentru prima săptămână. După asta, mai ai interdicție la spălat în ziua în care a murit și ziua în care a fost îngropat. Dacă ar fi să ne luăm după toate credințele astea care condamnă mașina de spălat rufe, n-am mai avea haine curate. Cu ocazia asta, am aflat și de ce nu se spală marțea: cică fie că speli marțea, sau că te culci cu părintele tău este tot una în ochii Domnului. Minunate-s căile tale, Dumnezeule!

Citește și Înmormântare pe Facebook

Tot ce-ți pot spune despre o înmormântare este că este cea mai dureroasă chestie. Nu ai unde să fugi și nici cum să te ascunzi de datină sau de gurile rele. Dacă ceea ce faci nu este în tandem cu ceea ce zice tradiția să faci, atunci nimic nu e bine, iar tu ești un păcătos în fața căruia oamenii își fac cruce. Poți, la fel de bine, să-ți faci bagajul și să pleci de nebun prin lume.

Ce trebuie să știi e că nu există un manual de instrucțiuni pentru durere. Fiecare trăiește experiența în felul lui: unii sunt frustrați peste măsură, iar alții zac în casă, la întuneric, și plâng cu o poză în brațe. Unii se duc des la cimitir, alții stau acasă, în vârful patului și se închid în ei. Unii se duc la psiholog, alții renovează casa. Suferința nu este universală.

Înmormântarea este, de fapt, pierderea unui om drag. Dă-ți timp ca să te împaci cu gândurile. Vei dormi mai bine, cândva. Sper.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre înmormântare:
Cum ar fi o înmormântare spațială
Pune melodia asta la înmormântarea mea
Tipul ăsta pune muzică de petrecere la înmormântări