Scena muzicii electronice din România e foarte hot în prezent. Parcă în fiecare zi apare un producător român talentat care scoate piese de techno, tech-minimal, minimal-house, house-core, Mickey Mouse-house și tot așa. Practic orice sub-gen de muzică electronică real sau inventat de mine. Și majoritatea au aspirații că într-o zi vor semna cu un label din străinătate.

Știu asta pentru că sunt bombardat constant cu plângeri din partea unor artiști nemulțumiți cu scena locală, lipsa banilor, cocalarii de la evenimente și tot felul de alte nemulțumiri. Dar în goana lor după Berlin, Londra sau alt epicentru de muzică electronică, ignoră și părțile bune din ce se întâmplă în România. Se gândesc prea mult la cum să scape, în loc să ridice împreună calitatea scenei de la noi.

În mod ciudat, unul dintre cei mai de succes producători români, Cosmin TRG, care a ajuns mare și prin țări străine, a fost întotdeauna influențat de muzica de la noi. De asta l-am rugat să ne facă o selecție cu cele mai importante albume și piese românești care l-au marcat și să vorbească un pic despre fiecare.

Ca un fel de preview patriotic, înainte să bage la festivalul Sabotage, care va avea loc vineri și sâmbătă în Hala Fructus din Timișoara. Line-up-ul evenimentului include nume mari ca Butch, dBridge, James Lavelle, artiști autohtoni cunoscuți ca Moonlight Breakfast sau Chimie, dar și producători tineri din Timișoara care merită să fie pe radarul tău: Punu, A1A2 sau Tudor.

Până atunci, bagă o ureche la selecția asta:

În Iancu Dumitrescu sunt distilate ideile avangardei românești. Muzica lui e în același timp abstractă și concretă, pornește de la patternurile folclorului primitiv și ajunge în electroacustică. Pentru mine, este unul dintre cei mai importanți artiști români, alături de Brâncuși și Tzara.

Probabil că Cindy Cat este mai celebră pentru „La Sovata", o piesă „tongue-in-cheek" promovată mai mult la vremea ei, dar cu piesa asta am rezonat mult mai mult.

Probabil cel mai bizar videoclip românesc, difuzat de altfel la Klub Bizzar pe Atomic…

Multe dintre proiectele electronice de pionierat ale anilor 90 aveau o chestie auto-ironică. Se foloseau titluri și versuri la mișto, voiau parcă să ascundă un sentiment de inferioritate și izolare geografică. Muzica, în schimb, era cât se poate de serioasă, și total racordată la sound-ul contemporan. Primul „party" pe care l-am organizat împreună cu prietenii mei în Scottish Pub din București, prin 2001, l-a avut ca invitat pe DJ Vasile.

A venit cu Technics-urile de acasă în mașina Dacia Break a cârciumarului. Ne-a spus că suntem nebuni, că în București nu merge muzica asta, și probabil că din cauza asta a și acceptat invitația. Mulțumesc, Lucian!

Am avut caseta asta într-o tabără de literatură, prin 94-95, și am ascultat-o non-stop timp de zece zile. Prin non-stop vreau să spun că albumul mergea de dimineața până seară. Când se termina o parte o întorceam pe cealaltă, iar când începea „discoteca" mă înfigeam în deck și ignoram foarte conștiincios regula de două rock, două depeche, două bluesuri.

Cunosc mulți oameni speciali în România, doi dintre ei fiind Sleek și Vexx. Ascultam pe întuneric Deep Beats pe Pro FM, mă întrebam de pe ce planetă vine Sleek, de unde vine avalanșa de abstract hiphop, de Aesop Rock, de sunete și poezie și gangstereală academică. Veriga Lipsa este un album fără egal în muzica românească, insular, contra-curent. Când a apărut mi-a venit cu greu să cred că există într-adevăr. Goose bumps!

În copilărie mi s-a format un obicei pe care-l am și acum. Când îmi place un album, îl ascult până la epuizare. Asta s-a întâmplat cu Funky Synthesizer Vol. 2, pe care la cinci ani îl știam aproape pe de rost.

Într-un parc de distracții trist din stațiunea Venus există un simulator de navă cosmică. Intrai într-o tinichea și te uitai la un fragment din Misiunea Spațială Delta, în timp ce un sistem hidraulic te hâțână, cam și cum ai fi într-un zbor periculos printr-o ploaie de meteoriți.

Proiecte ca Brazda, Makunouchi Bento, Yvat și alții sunt exemple de nesupunere într-un climat cultural sărac și ostil. În vremurile în care nu se promovau artiști români underground, muzica lor era un manifest de încăpățânare.

Doar mama știe câți draci i-am făcut în vacanțele de vară la mare când eram mic. Obișnuiam să fac în continuu otită sau intoxicație alimentară cu accente de hepatită. În plus, din câte îmi aduc aminte eram destul de coleric. Cu toate astea am rezistat amândoi la jazz în aer liber, nu am stricat nici recitalul Ancăi Parghel, nici concertul lui Marius Popp. Să asiști la așa ceva în comunism era un lux de libertate, o supapă nesperată pentru generația părinților mei.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre muzica electronică:
Cum să te prefaci că știi ceva despre muzica electronică, acum că ai intrat la facultate
Zece documentare despre muzica electronică pe care probabil nu le-ai văzut încă
Un tătic a participat la un festival de muzică electronică și s-a plâns că puțea a iarbă