Nimeni nu știe câte bombe neexplodate zac ascunse sub Berlin

Capitoliul parlamentului german după ce Aliații au bombardat Berlinul. (Fotografie via)

În toiul celui de-al Doilea Râzboi Mondial, piloții Aliaților au lansat aproximativ două milioane de tone de bombe (estimările variază) pe pământul nemțesc. Majoritatea bombelor au explodat, dar în jur de 15% n-au făcut-o și nu s-au detonat nici la impact. Astăzi, aceste relicve neexplodate încă așteaptă. Experții spun că până la 250.000 de bombe active rămân împrăștiate prin Germania și nicio săptămână nu trece fără ca o echipă de dezamorsare a dispozitivelor explozive să nu fie chemată să intervină asupra uneia care probabil a fost scoasă din pământ de vreun muncitor din construcții ghinionist sau un fermier care-și îngrijea pământurile.

Autoritățile iau măsuri, dar cu toate astea tot sunt accidente. Bombele explodează și uneori mor oameni. Deși majoritatea veteranilor Marelui Război sunt morți de mult timp , lista cu victimele celui de-al Doilea Război Mondial crește încontinuu. De-a lungul ultimilor ani, prezența artileriei neexplodate a devenit o problemă din ce în ce mai apăsătoare. Cu cât bombele celui de-al Doilea Război Mondial învechesc, agenții lor stabilizatori încep să se descompună și devin sensibile chiar și la cele mai mici vibrații. Cu cât se întâmplă acest lucru, cu atât riscul unei explozii neașteptate crește.

Această situație nu este nouă nici pentru gârlele din zona rurală. Berlin, care a fost bombardat ca naiba între 1940 și 1945, adăpostește un număr aproximativ de două mii până la patru mii de bombe neexplodate (la care se adaugă o groază de grenade, rachete, obuze de artilerie, mortiere, mine neexplodate etc.) dintre care între 10 și 15 sunt bombe active găsite în capitală în fiecare an.

Numerele astea sunt motivul pentru care Berlin are o echipă de șase persoane în guvern care are ca sarcină doar să vâneze bombele neexplodate înainte ca ele să se oxideze în așa hal încât să ajungă la explozie.

Piața Potsdamer, în 1945, după ce Aliații au aruncat cu bombe (Fotografie via)

Într-o zi obișnuită din timpul săptămânii în Berlin, m-am trezit că mă holbam la o fotografie făcută din aer pieței centrale Potsdamer, în luna mai a anului 1945. Imaginea a fost trasă de un bombardier al Forței Aeriene Regale britanice (FAR), cel mai probabil înainte să golească un container de explozibil deasupra capitalei, iar de atunci a fost scanată și apoi însemnată cu cercuri roșii luminoase care să indice fiecare loc în care o bombă a fost descoperită.

„Se poate să mai fie bombe aici? Chiar în mijlocul pieței Potsdamer?” am întrebat.

Hubertus Hartmann, un supraveghetor angajat de guvern, a zâmbit.

„Dacă au construit un drum peste una?”

Hartmann a ridicat din umeri: „Atunci e o problemă.”

Hartmann a pregătit mii de fotografii de genul ăsta, care puse laolaltă construiesc o mare parte din Berlin. Punctele lui roșii diferă ca mărime; punctele mari marchează craterele imense în care bombele au fost deja detonate, în timp ce punctele mici indică locuri care abia pot fi văzute și în care probabil că un proiectil neexplodat a aterizat. Cu trei săptămâni înainte să ne întâlnim, Hartmann a descoperit niște însemnări suspecte pe o fotografie cu estul Berlinului. „Am zis, «Poate că e o bombă aici.» Am verificat, și chiar era o bombă.”

Biroul din Berlin pentru Identificare și Recuperare a pieselor de artilerie este adăpostit în interiorul departamentului de planificare urbană, care se găsește pe o stradă din centrul comercial al orașului, nu departe de maiestuoasa Poartă Brandenburg. În interior, pereții biroului sunt acoperiți cu hărți îngălbenite ale municipiului. În capătul holului, rămășițele unei bombe de 227 de kilograme stau în colțul unei camere abia luminate.

Echipa în sine este formată din nemți îngrijiți, de vârstă mijlocie, mai exact ingineri, supraveghetori și un secretar, deci genul de birocrați interesați de afaceri pe care probabil că nu ți-i poți imagina că dau târcoale carcasei DVD-ului Hurt Locker. O mare parte din timpul lor este folosit pentru a discuta cu poliția și ingineri, și în același timp ca să se ocupe cu cererile din partea berlinezilor care vor să se asigure că terenurile de construcție sunt lipsite de bombe.

Originea muncii lor constă în fotografiile aeriene care au fost făcute în anii 1940 de către avioanele de război ale Aliaților. Biroul deține în jur de zece mii de imagini și nu se oprește aici. În momentul de față, toate fotografiile vin din Marea Britanie și America. Și Moscova are câteva, dar nu vor să le dea mai departe. „Nu avem nici măcar o fotografie rusească, ” se plânge Frank Künzling din birou. „Rușii… aduc o perspectivă diferită.”

Dar autoritățile din Berlin, cu propriile forțe, nu reușesc să golească orașul de explozibilul periculos. „Ordinele primite spun că trebuie să ne ocupăm de cazurile cu un nivel mare de risc, dar în același timp să nu declarăm spațiul ca lipsit de bombe,” explică Tobias Hinzmann, alt membru al departamentului. „Dacă cineva și-ar dori să construiască o grădiniță… atunci trebuie să facem mai mult.” Proprietarii de terenuri care vor o investigație făcută pe pământul lor trebuie să plătească din propriul buzunar.

E adevărat, problema finanțării e una destul de sensibilă. Certurile din cauza banilor pornesc de regulă de la o singură întrebare: Când o bombă e aruncată asupra unui oraș, cui îi aparține?

După cum se prezintă situația în ziua de azi, guvernul federal al Germaniei acceptă să fie responsabil doar pentru bombele nemțești. Acest lucru înseamnă că dacă o bombă germană e găsită în Berlin, guvernul va plăti ca să fie eliminată. Dar dacă un exemplar britanic, american sau rusesc este găsit, statul trece peste nota de plată, asta doar dacă nu cumva bomba a fost găsită în urma unei investigații sponsorizate de un privat, ceea ce presupune că proprietarul este nevoit să plătească uneori. „E puțin nebunesc,” recunoaște Künzling. Iar fiecare stat e nebun în felul său, pentru că fiecare regiune finanțează propriile echipe de vânat bombe pe baza propriilor reguli, iar departamentele astea abia dacă ajung să comunice între ele.

Un atac cu bombe al Statelor Unite peste un oraș nemțesc. (Fotografie via)

În Berlin, departamentul de investigație a artileriei descoperă până la 15 bombe pe an. Munca este făcută de regulă în liniște și n-ajunge pe prima pagină a ziarelor, dar nu se pune mereu problema așa. În aprilie, știrile au dus la evacuarea oamenilor mai mult din prostie când autoritățile orașului au dezvăluit o bombă a sovieticilor de o sută de kilograme la aproape două mii de metri de o cale ferată aflată în funcțiune. Sute de oameni au fost evacuați și școlile au fost închise în timp ce bomba a fost dezamorsată.

Desigur, asta nu-i nimic în comparație cu ce s-a întâmplat în 2011, când nemții au pus în scenă cea mai mare evacuare a populației din cauza unei bombe, de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. În Koblenz, un oraș vestic de pe malurile Rinului, tehnicienii au găsit în albia râului o bombă gigant de 1,8 tone. Înainte ca specialiștii să înceapă să-și facă treaba, 45 de mii de oameni au fost îndepărtați din zonă, lucru ce a presupus și golirea a două spitale și a unei pușcării.

De câteva ori pe an, poliția din Berlin duce câteva proiectile neexplodate într-un buncăr adânc făcut în pădurea centrală a orașului, Grunewald, înainte să închidă autostrăzile și să elibereze zona aeriană pentru jumătate de oră, cât să aibă timp să o detoneze în siguranță.

Între 1940 și 1945, bombele cădeau peste Berlin ca picăturile de ploaie. La început, atacurile aeriene cu bombe ale Aliaților erau tactici care urmăreau să elimine ținte militare și economice importante. Dar cu cât au trecut anii, bombardarea zonelor populate a devenit mai frecventă. Manualul de război al Forțelor Aeriene Regale ale Marii Britanii explica, „Deși bombardarea obiectivelor indicate ar duce la distrugeri și pierderi în masă destul de mari, cel mai important și greu de atins efect al bombardamentului aerian este cel moral.”

Scopul oficial, în alte cuvinte, era să-i facă pe nemții obișnuiți să simtă durerea. Și a funcționat; sute de mii de germani au murit ca rezultat al atacurilor aeriene, și mult mai mulți au fost răniți sau au rămas pe drumuri. Șaptezeci de ani mai târziu, e momentul potrivit să fii inginer în dezamorsarea bombelor. Desigur, Germania e acum locul unei industrii serioase a specialiștilor în eliminarea artileriei neexplodate și a tehnicienilor specializați, din domeniul privat.

O echipă englezească pentru înlăturarea bombelor care dezamorsa bombe aeriene nemțești.

Serviciul modern de eliminare a bombelor a luat naștere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când Londra a fost cuprinsă de flăcări din cauza bombelor Luftwaffe în timpului bombardamentului nemțesc, oficialitățile britanice au decis să antreneze ingineri să dezamorseze proiectilele neexplodate. Și Statele Unite a făcut la fel. Cu timpul, nevoia pentru astfel de tehnicieni a crescut cu cât Germania a început să producă bombe din ce în ce mai sofisticate.

Astăzi, liderii industriei formează o gașcă de figuranți, ai căror tehnicieni evită să folosească uneori echipament de protecție în timpul detonării, pentru că la ce ar ajuta un costum de protecție când ești pus față în față cu o bombă de 500 de kilograme?

Unul dintre cei mai buni specialiși ai Germaniei în materie de bombe este Dr. Rainald Häber, a cărui firmă, Mull und Partner Ingenieurgesellschaft mbH, e folosită de către guvernul Berlinului. „Am 70 de ani,” mi-a zis Haber, „și am lucrat în domeniul ăsta toată viața mea.” Ofertele primite din străinătate l-au plimbat în întreaga Africă și în Japonia, unde a căutat de-a lungul coastei bombe distruse de apă din al Doilea Război Mondial.

Când o bombă e găsită în Berlin, a explicat Häber, tehnicienii încearcă de regulă să o dezamorseze. Ei pot da găuri în bombă și deșurubează fitilul sau folosesc jetul puternic al apei ca să taie bomba în două, ca apoi să scoată și fitilul. Ei pot folosi chiar și o bucată de explozibil puternic ca să distrugă fitilul fără să detoneze bomba.

În filme, tehnicienii transpirați sunt arătați în timp ce stau aplecați deasupra a o groază de fire, moment în care trec prin agonie ca să-și dea seama dacă trebuie să taie firul galben sau pe cel roșu. Dar bombele celui de-al Doilea Război Mondial nu au fire. Dacă o bombă e destul de stabilă ca să fie transportată, poate fi remorcată și apoi să fie detonată într-un mediu controlat. În alte dăți, dacă o bombă e găsită în mijlocul unui teren gol, tehnicienii o detonează chiar acolo pe loc. Nu există o procedură standard, ea variază de la o bombă la alta.

Hitler în timp ce inspectează plictisit dezastrul făcut de o bombă în 1944 (Fotografie via)

Cel mai nasol tip de bombă de care poţi da e fără îndoială „bomba cu detonare chimică de lungă durată”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii au construit un tip de bombă care nu explodează la impact, ci mai degrabă o face la un interval de câteva ore sau chiar zile de când a lovit solul. După ce bomba exploda, nemţii ieșeau afară din adăposturile lor, pentru că ideea era ca ei să terorizeze populaţia şi să producă cel mai mare măcel posibil.

Acest bombe chimice conţin un flacon de acetonă care, într-un interval de câteva ore, atacă inelul din celuloid care ţine detonatorul la locul său. Când celuloidul este dizolvat, detonatorul face un salt şi apoi BUM! Dar trebuie să ţii cont de ceva: dacă bomba cu detonator chimic de lungă durată aterizează într-un unghi greşit, acetona se scurge în altă direcţie, iar reacţia chimică nu mai are loc.

În ziua de azi, bombele astea sunt sensibile ca dracu. Câteodată „se autodetonează” aparent fără motiv.

Mai mult, cu cât bombele învechesc, devine din ce în ce mai periculoas să le dezamorsezi, iar inginerii n-au încotro decât să le detoneze în şantier. Aşadar, ce se întâmplă dacă o bombă cu detonator chimic de lungă durată este găsită într-un oraş mare? Asta s-a întâmplat în 2012, când un explozibil american de 250 de kilograme a fost găsit în Munich. Mii de locuitori au fost evacuaţi înainte ca bomba să fie detonată. Scânteile care au rezultat din distrugerea bombei au incendiat clădirile din vecinătate.

De ce se tem experții acum e ca nu cumva într-un viitor apropiat să existe posibilitatea ca toate bombele rămase din cel de-al Doilea Război Mondial să trebuiască să fie detonate în loc să fie dezamorsate. În acest caz, nemţii ar fi nevoiţi să se obişnuiască cu explozii pe străzile pline de forfotă ale oraşului lor.

Între timp, departamentul de armament din Berlin merge mai departe. În timp ce stă în faţa hărţii sale a oraşului, mare cât un perete, Künzling spune cu părere de rău, „E un preţ scump pe care trebuie să-l plătim pentru război.”

Urmăreşte-o pe Katie Engelhart pe Twitter.

Traducere: Dana Alecu