Noua generaţie de romi este într-o situaţie sumbră

Acum doi ani Mugur Vărzariu a renunţat la o carieră de succes în marketing, ca să se apuce de fotografie. De atunci imaginile sale au apărut în Wired, Le Monde, The Economist,The New York Times, iar acum şi în VICE. În cariera sa nouă a călătorit prin toate zonele fierbinţi ale ultimilor ani, de la Egipt şi Libia până-n Siria. Există totuşi o temă recurentă în portofoliul său, cea a comunităţii romilor din România. A abordat atât problema exodului forţat al romilor din Franţa, cât şi cea a romilor din Baia Mare care au fost obligaţi de primar să locuiască într-un fost combinat chimic. Ne-a scris de curând despre noul său proiect, Stop Wasting Another Generation, în care semnalează situaţia sumbră a noii generaţii de romi, printr-o serie de fotografii realizate pe parcursul a cinci luni în casele a trei familii din Bucuresti si din apropierea capitalei. Cum fotografiile ne-au impresionat foarte tare, l-am rugat pe Mugur să ne scrie mai multe. 

”Nu-mi plac rasiştii şi ignoranţii care spun replici precum „ar trebui să-şi dea copiii la şcoală,” „să-şi găsească loc de muncă”, „ să nu mai facă copii”. Ei nu se gândesc cât de greu este să-ţi trimiţi urmaşii la studii când tu n-ai curent, apă potabilă sau gaze acasă. Părinţii pe care i-am fotografiat câştigă foarte puţini bani ca zilieri, paznici sau menajere și unii dintre ei nu au nici electricitate, nici apă curentă. Copiii alături de mamele lor fac drumuri de sute de metri pentru o găleată de apă de la o fântână la care abia li se mai permite accesul. În unele cazuri, igiena personală este un lux. Un rest de deodorant găsit la gunoi este păstrat sub saltea pentru ocazii speciale.

Neavând loc de masă în căsuța de chirpici, mama este nevoită să le pună copiilor din familia Canuță mâncarea pe jos.

Toţi copiii din imagini au fost daţi la şcoală, dar mulţi au fost nevoiți s-o abandoneze, pentru că familia nu reusea sa se descurce cu cheltuielile. Acasă nu serveau mic dejun, aşa că se mulţumeau să strângă din stomac până primeau cornul şi laptele de la şcoală care, cu greu, trebuia să le ajungă până la singura masă a zilei pe care o împărţeau, servită pe pământ, cu toată familia. Într-una dintre familii, care are zece membri, există o singură masă şi un singur scaun. Se hrănesc pe rând sau din picioare.

Înmormântarea cuiva din sat este pentru unii o binecuvântare, căci atunci primesc colivă şi strâng monedele aruncate în urma mortului, la colţ de stradă.

Copiii îşi găsesc ce slujbe pot ca să-şi ajute familia. Într-una, fratele cel mare a abandonat şcoala ca să lucreze ca tinichigiu la acelaşi service în care tatăl lui muncea ca paznic. Următorul copil ca vârstă îşi ducea fraţii la şcoală până când şi el a trebuit să se angajeze şi a lăsat rolul următorului frate. Deşi patru membri ai familiei muncesc, tot sunt obligați să meargă de două ori pe lună ca să sape după fier vechi. I-am urmărit cum au împins şi au tras un cărucior cu zeci de kilograme de fiare pe o distanţă de doi kilometri pentru câteva zeci de lei.

Andreea Dumitrașcu văzută prin perdea, în fața casei

Pe lângă discriminarea adusă de situaţia lor materială, copiii ăștia sunt trataţi urât şi la şcoală. Marilena, deşi e isteaţă şi scrie îngrijit, uneori nu se poate concentra din cauza lipsei de energie. Sub pretextul c-o ajută să vadă mai bine, profesorii au mutat-o singură, într-o bancă de lângă catedră, fără să le pese că astfel stăteau cu spatele la ea când discută cu restul clasei.

Ce m-a marcat însă cel mai mult la aceşti copii nu a fost sărăcia lor, cât modul în care ei au învăţat să se descurce singuri, fără să se plângă, de la cele mai mici vârste. Am văzut copii de trei ani care nu strigau niciodată după mama lor ca să-i ceară ajutor nici cât să le taie o felie de pâine. Ori o taie singuri, ori îndură foamea.

CănuțăMarian și Andreea văzuți în casa de chirpici în care locuiesc opt persoane făra electricitate și apăcurentă.

Pentru mulţi dintre romi ajutorul nostru vine oricum prea târziu. Nu ar trebui să ne întrebăm dacă educaţia va schimba situaţia lor, ci ar trebui să realizăm că este și dorința, și nevoia noastră să trăim într-un stat în care majoritatea populaţiei este educată. La un moment dat va exista un preţ pentru a le redresa situaţia sumbră şi noi toţi va trebui să-l plătim, dacă vrem să ne mai numim un popor civilizat.