O artistă tânără e obsedată de nudurile cu femei bătrâne

Țâțe care atârnă, piele zbârcită și floci răriți. Nu se vorbește despre corpurile feminine de-a lungul coridoarelor și zidurilor albe ale multor galerii de artă. Pictorii, fotografii și sculptorii nu vor să recunoască ce se află pe sub hainele noastre: cicatrici, riduri, alunițe și colaci de grăsime, neplăcutele fire de păr negre și varice. Iar ăsta e unul din motivele pentru care expoziția de nuduri a lui Aleah Chapin de la London's Flowers Gallery a primit atâta atenție. Aleah e o artistă care a câștigat premiul BP în 2012, datorită picturii suprarealistă „Auntie", pe care bătrânul Brian Sewell a caracterizat-o „respingătoare… o descriere medicală grotească".

E greu să stai sub figurile impozante a nouă femei bătrâne și dezbrăcate, care se târăsc una printre picioarele alteia, fără să fii șocat măcar într-o mică măsură și să te gândești că n-ai mai văzut nimic asemănător în viața ta. Datele de la Națiunile Unite spun că numărul bătrânilor se va dubla, de la 841 de milioane în 2013 la mai bine de două miliarde în 2050. Și că această grupă de vârstă va fi predominant feminină, o sută de femei la fiecare 85 de bărbați. Deci, ce vedem pe zidurile din Cork Street nu e chiar șocant. E viitorul.

Am vorbit cu artista din New York ca să aflăm de ce a vrut să picteze această viziune fotorealistă a feminității și dacă se întreabă vreodată: așa arată un sfârc?

VICE: În Marea Britanie și America se manifestă un sindrom al femeii invizibile. Pur și simplu nu vedem femei de vârsta a doua sau bătrâne. Le ignorăm pe stradă și le scoatem din cultura populară. Vrei să atragi atenția asupra acestei tăceri prin picturile tale?
Aleah Chapin: Dacă te uiți în orice muzeu, câte femei de vârsta a doua sau bătrâne vezi? Nici nu mai vorbesc de ele dezbrăcate. Poți să înțelegi foarte multe despre cum o cultură își privește oamenii prin arta pe care o realizează. A fost destul de surprinzător câte femei mi-au vorbit despre sindromul femeii invizibile.

Istoria unei femei e scrisă pe corpul ei. Simți că trebuie să știi drumul parcurs de o femeie în viață înainte să poți s-o pictezi?
Până acum am pictat doar persoane pe care le cunoșteam. Dar se văd atât de multe pe-un corp, că n-aș avea nevoie să știu datele biografice ca să le știu istoria. Sau cel puțin să bănuiesc cine sunt. Poziția corpului, liniile de pe fața ta, cicatricile, semnele, petele, ridurile. Poate nu știu exact de unde vin toate aceste lucruri, dar îmi dau niște indicii despre genul de viață pe care ai trăit-o.

Femeile nu trebuie să arate că au trăit. Ele sunt obligate să fie perfecte, ceea ce e cam nerealist. E o porcărie. Am ajuns destul de departe uitându-ne la drepturile noastre și la ce putem face. Putem să ne înrolăm în armată, să fim avocați, să avem copii și să lucrăm, totuși așteptările despre aspectul nostru sunt încă aceleași. Bărbații au voie să aibă cicatrici și păr cărunt, pentru că e considerat atrăgător. Arată putere și faptul că e un luptător.

Iar cicatricea de la cezariană, care-i practic o rană de război, nu are aceeași asociere culturală?
Exact. Nu.

Ai crescut într-un mediu unde ai văzut femei bătrâne dezbrăcate?
Am crescut într-o comunitate foarte legată, cu multe persoane care au fost hippie în vremurile bune. Oameni cu picioarele pe pământ și confortabili cu corpul lor. Clar nu am crescut într-o colonie nudistă, nu erau mereu goi, erau doar confortabili unii cu alții.

Zephyr e probabil cea mai controversată pictură a ta. Nu pentru că e agresivă, ci pentru că e sexy.
E probabil singura mea pictură super sexy și asta a venit complet de la femeie. Nu eu am impus ideea. Nu i-am spus „fii sexy," doar ne jucam și asta a ieșit. E destul de ambiguă. Zici că îți dă un sărut, dar în același timp te confruntă, pentru că te privește direct în ochi.

Pictezi după fotografii. Le faci poze femeilor în studio?
Nu, în general, afară. Asta prefer eu. Deși nu pot să fac asta în New York.

Ce, serios? În orașul perfect? Nu poți să te dezbraci în parc?
Oh, mi-aș dori. Nu. Pe insula asta pe care am crescut sunt o mulțime de păduri și locuri care sunt destul de private. Lumina de afară e minunată și e ceva în modul în care oamenii se comportă când stau dezbrăcați în natură. E un pic de vulnerabilitate, dar în același timp îți dă o putere, pentru că ești complet în natură și nimeni nu se uită la tine. În afară de mine.

Cum îți realizezi de fapt picturile?
Fac sute de poze, apoi fac selecții a ceea ce vreau să portretizez. După ce îi arăt femeii ce poză vreau să folosesc, încep direct să pictez. Nu studiez problema prea mult, pentru că sunt nerăbdătoare. Nu-mi place să proiectez [pe pânză] sau altceva de genul ăsta, pentru că încă îmi place chinul coordonării dintre mână și ochi. Pentru cele mari, împart în tabele de vreo 30 de centimetrii. Apoi încep să pictez strat după strat până prinde viață. Știu că e terminat atunci când pare că respiră.

Când lucrezi la o pictură mare, cât de des te oprești din acele mișcări ușoare de pensulă și te gândești: „Ăla-i un sfârc" sau „Ăla-i un umăr"?
Cât de des se poate. Încerc să fac un pas în spate și să mă asigur că toate merg cap la cap, pentru că atunci când pictez e ca un fel de formă abstractă. Nu mă gândesc mereu: chestia aia arată ca un sfârc? Câteodată e ca și cum aș sculpta.

În cele două picturi cu Gwen, cea în care e singură și cea cu Jumanji, ce te-a facut să folosești culorile în mod diferit?
Mi-aș dori să spun că a fost o decizie super-conștientă, dar nu știu întotdeauna ce urmează să se întâmple. În cea în care e doar Gwen, am știut că vreau acest sentiment de complexitate, de straturi. Când am lucrat la el, am trecut prin mai multe idei diferite când m-am decis cu ce s-o înconjor. Vedeam un dialog între corpul ei și mărăcinii din spate, între aceste două tipare.

Acel galben deschis din pictura cu Jumanji și Gwen este chiar ieșit din comun pentru mine. Dar cele două culori din fundal m-au făcut să le râvnesc. Era o iarnă intensă în New York, dar de unde vin eu, în Washington începea să fie primăvară. E ceva cu acel galben deschis; are aceeași culoare ca narcisele galbene, sau poate un lan de porumb, sau un câmp de muștar. Și râvneam la acel cer gri-închis, dens, profund.

Ai prins asimetria și mișcarea corpului feminin așa bine în cazul lui Gwen. Este mai interesant pentru tine ca pictoriță să obții asta decât idealul static?Da, în special într-o pictură ca aia unde e o singură persoană într-o postură foarte simplă. Asimetria e totul, pentru că asta definește corpul. Acolo găsesc frumusețea în oameni. Ăsta-i unul din motivele pentru care pictez atât de autentic, ca să prind acea calitate.

Calitatea aia e evidentă în mod particular în ceva ca It Was The Sound of Their Feet. Ai făcut poza inițială afară? Cum era atmosfera?
Incredibil de jucăușă. Erau într-un joc în care treceau una printre picioarele celeilalte formând un tunel. Era prostesc. Și dintr-o dată am realizat că era o metaforă incredibilă pentru viață. Uneori treci prin tunel și apoi devii parte a tunelului însuși. Fiecare parte e vitală.

Ai 28 de ani. Simți că această perioadă dintre 27 și 30 de ani te transformă foarte mult? De parcă acum ai înțeles ce înseamnă să fii femeie într-un alt mod?
Așa cred. Toți prietenii mei se căsătoresc și fac copii, sau aleg să nu facă copii, așa că se simte ca o schimbare. Ne dăm seama încotro vrem să meargă viețile noastre. Dar suntem și la vârsta la care erau părinții noștri când ne-au făcut, când ne-au început viețile. E o teorie cum că trupurile femeilor absorb mai multă lumină, decât cele ale bărbaților pentru că avem nevoie să producem mai mult calciu pentru sarcină și alte chestii. Pictorii au vorbit mereu despre delicatețea femeilor, despre strălucirea lor, și au folosit asta ca să explice de ce sunt mai multe nuduri cu femei decât cu bărbați în artă. Cum crezi că interacționează opera ta cu această teorie?
Știu că am început să pictez corpuri de femei pentru că mă pot raporta la ele. Dar prea mult din istoria artei a fost despre corpul feminin ideal. Am vrut să umplu un gol. Sunt mulți artiști contemporani care prezintă corpuri non-ideale, știu că nu-s singura persoană care o face, dar în general nu vedem să se punâ atâta atenție asupra „defectelor", să le prezinte ca pe ceva minunat.

Pictura mă ajută să văd frumusețea din orice. Ajung într-un punct unde pot să nu mai judec absolut nimic. Pur și simplu dispar toate normele culturale despre ce-i frumos și ce nu. Văd frumusețea din orice, din toate aceste așa-zise imperfecțiuni. Iubesc realitatea.

Picturile lui Aleah Chapin sunt la Flowers Gallery, Cork Street, Londra până în 8 noiembrie, 2014.

@NellFrizzell

Traducere: Silviu Istrate

Citește mai multe despre nuduri:
Industria pornografică luptă împotriva bărbatului care a postat poze nud cu peste 400 de vedete Dezbracă-te și dispari Faceți cunoștință cu noua generație de nudiști britanici