Orăşelul toxic uzbek şi muzeul lui cu artă sovietică interzisă

„Chaikhana cu Portretul lui Lenin" de Alexandru Volkov, una dintre piesele interzise ale artei sovietice, găzduită acum de Muzeul Statal de Artă al Republicii Karakalpakstan

În timp ce căutam o cale de ieşire din provincia Uzbekistanului numită Xorazm, ne-am început drumul de trei ore către oraşul Nukus, capitala statului autonom Republica Karakalpakstan. Până la sfârşitul anilor 1990, ţinuturile prin care treceam fuseseră culturi de bumbac. Astăzi ele sunt doar nişte întinderi de o goliciune gri şi sărată.

Pe vremuri un centru agricol înfloritor, Karakalpakstan-ul e acum unul dintre cele mai bolnave locuri de pe pământ. Bolile respiratorii, febra tifoidă, tuberculoza şi forme ale cancerului esofagial sunt în floare, iar regiunea are cea mai mare rată a mortalităţii infantile din fosta URSS.

Toate aceste probleme au început odată cu distrugerea Mării Aral care datează încă de la începutul Războiului Civil American. După ce a înţeles că aprovizionarea cu bumbac american era în pericol, ţarul Rusiei a decis să folosească afluenţii mării pentru a iriga Asia Centrală şi să-şi creeze propria lui rezervă de plantaţii de bumbac. Cu o necesitate ameţitoare de 1,8 milioane de litri de apă pentru fiecare balot de bumbac, lichidul a început să se epuizeze şi până în 2007, Marea Aral a scăzut la o zecime din dimensiunea iniţială.

Un şantier de construcţii abandonat şi un bloc sovietic părăsit din Nukus

Deshidratarea împrejurimilor a condus la vaste furtuni cu praf toxic care au distrus în jur de 1,5 kilometri pătraţi de teren. Aceste furtuni care împrăştie nitraţi şi carcinogeni loveau o dată la fiecare cinci ani, însă acum apar cam de zece ori pe an.

Nordul Nukusului, dincolo de navele ruginite eşuate în deşertul făcut de oameni, numit Vozrozhdeniya sau „Insula Renăscută", conţine ruinele unei arme biologice sovietice pe care s-ar putea s-o recunoşti cu uşurinţă dintr-o misiune de la Call of Duty: Black Ops, în care trebuie să omori o gaşcă de doctori ruşi îmbrăcaţi în costume de protecţie. Senzorii din sfera de testare a insulei au măsurat efectele variolei, brucelozei şi a ciumei bubonice pe maimuţe, oi şi măgari, toate aflate la distanţă de o milă, până când au fost eliberate rapid, ca urmare a destrămării URSS-ului. Acum că face parte din continent, mulţumită scăderii nivelului apei din Marea Aral, insula e o pustietate stranie de eprubete sparte şi vase Petri, ale căror resturi radioactive luptă împotriva contrabandiştilor.

Când ne-am dat jos din maşină în Nukus, am fost întâmpinaţi de un miros fierbinte, un aer uscat, gărzi înarmate cu mitraliere, care transpirau afară, în faţa clădirii Consiliului de Miniştri şi un copil cu o guşă de mărimea unei rodii, care ne dădea târcoale cu bicicleta.

Un bărbat rupt de beat la bazarul Markazly din Nukus

Presărate în jurul unui centru al oraşului slab dezvoltat, blocuri greu de descris din era sovietică erau decorate cu geamuri sparte şi tentative de motive timuride. Grupuri de şomeri se strângeau împreună şi vagabondau pe la colţurile străzii, iar în apropierea unui parc de distracţii vizibil neamuzant, o nuntă era în plină desfăşurare.

În neobositul bazar Markazy, bătrâne încălţate cu ciorapi şi sandale făceau comerţ ambulant cu cele mai ieftine mărci de ţigări, pe care le dădeau la bucată din nişte tăvi de lemn, iar bărbaţii, care purtau pe cap şepci cu cranii pe ele, stăteau leşinaţi la umbra unor barăci de tablă, cu sticle goale de votcă lângă ei. Femeile tinere fulgerau cu licăriri de dinţi din aur, ceea ce în mod normal e un semn de bogăţie, dar aici e un produs secundar al malnutritiei endemice, pentru că în Karakalpakstan sunt fie dinţi din aur, fie pur şi simplu gingiile.

Muzeul de Artă Savitsky din Nukus (Foto via)

Şi totuşi, e în mediul acesta o colecţie remarcabilă de artă care a supravieţuit, tocmai datorită locaţiei neospitaliere. Colecţionarul de artă născut în Ucraina Igor Savitsky a adunat sute de opere avangardiste interzise în Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a înfiinţat Muzeul de Artă de Stat al Republicii Karakalpakstan, la mijlocul anilor '60. Muzeul adăposteşte lucrări ale unei generaţii uitate de artişti, cu stiluri foarte îndepărtate de „realismul socialist" permis de către regimul comunist al vremii, care în mare parte a cunoscut un final neplăcut.

„În căruţă" de Alexander Volkov

Înfăţişând scene geometrice ale vieţii de zi cu zi din Asia Centrală, coloritul tablourilor în ulei ale lui Alexander Volkov a fost văzut ca marcat de o reacţie burgheză după ce Stalin a pornit o campanie împotriva libertăţii de gândire a artiştilor. Concediat de la locurile de muncă, el a pierdut totul şi în decursul următorilor trei ani, toate lucrările sale au fost scoase din cele mai importante muzee ale Rusiei. Moscova a ordonat ca Volkov să fie izolat de oricine are legătură cu lumea artei şi dacă cineva solicita să-l întâlnească pe artist, autorităţile îi spuneau că acesta e mult prea bolnav pentru a primi vizitatori. Din multe puncte de vedere, totuşi, Volkov a fost unul dintre cei norocoşi; cel puţin el a evitat gulagul.

„În genunchi" de Lev Galperin

O fuziune a Dadaismului şi Cubismului, o pictură numită „În genunchi" e una din singurele lucrări supravieţuitoare ale lui Lev Galperin, un pictor şi sculptor din Odessa. Picturile sale au fost privite ca unele contra revoluţionare şi acesta fost arestat în 1934, în ziua de Crăciun şi condamnat la cinci ani de muncă silnică. În timpul procesului, Galperin a îndrăznit să-şi exprime părerile referitoare la regimul sovietic şi statutul artei în uniune. Certificatul său de deces scria: „Cauza morţii: execuţie prin împuşcare."

O serie de schiţe de Nadezdha Borovaya arată care erau condiţiile în gulaguri. Când soţul ei a fost executat de autorităţi în 1938, Borovaya a fost trimisă în Tabăra Temnikov, unde şi-a petrecut următorii şapte ani din viaţă cu înregistrarea în secret şi trimiterea unor scene de zi cu zi în afară. Savitsky a reuşit să facă rost de fonduri pentru a cumpăra aceste desene pentru muzeul său prin persuadarea oficialilor de partid că acestea erau, de fapt, reprezentări ale lagărelor de concentrare naziste, nicidecum condiţiile de muncă forţată ale sovieticilor.

Islam Karimov pe un panou din Nukus

La ultimul etaj, o întreagă secţie a muzeului e dedicată vizitei din Uzbek a despotului Islam Karimov. Până şi în deşertul cu artă interzisă, autorităţile supraveghează printr-un Karimov care te privește ameninţător în jos de pe un panou aflat în şantierul de construcţii abandonat din apropierea muzeului. De fapt, influenţa lui era peste tot. Cum mergeam pe jos în jurul acestui capăt de lume, ne-a luat trei ore să găsim singurul hub de internet al oraşului, dar am trecut pe lângă o mulţime de terenuri elegante de tenis pe zgură, pe parcurs. Fiicei preşedintelui clar îi plăcea tenisul.

În acea după-amiază, singurul lucru deschis de-a lungul şoselei principale, pe lângă shashlyk-ul condus de doi oameni respingători de vârstă medie, era un bar. Ne-am așezat pe o bancă şubredă și am stat în faţa unui frigider care conţinea o singură sticlă de UzCarlsberg.

Făcându-şi drum pe afară, de-a lungul unui trotuar accidentat, o pereche de poliţişti îmbrăcaţi în kaki s-au oprit la zăbrelele unui gard care stătea să cadă. Atmosfera din bar s-a schimbat imediat, conversaţiile au devenit formale într-un mod forţat, iar zâmbetul ospătăriţei s-a transformat într-o grimasă precaută în timp ce oprea radioul. Cum făcusem greşeala să fim singurii doi turişti din oraş, soldaţii au blocat aleea din spate către toalete, unde era întuneric beznă, și ne-au indicat că ar trebui să-i plătim dacă vrem să folosim gaura din pământ.

După ce și-au cerut scuze, toţi cliențiii barului au dispărut imediat, erau clar experimentaţi când vine vorba de evitarea unor astfel de jafuri. „Plecaţi! E închis!" ne-a anunţat ospătăriţa dezorientată, în timp ce-și răsucea. Nu era nici ora 22.

Pe scurt, preocupaţi de actul dispariţiei pe care tocmai îl văzusem, ne-am dat seama că probabil era o idee bună să urmăm sfatul ospătăriţei, aşa că ne-am retras şi am lăsat în urmă Nukus-ul şi muzeul lui cu artă avangardistă.

Această poveste este extrasă din următoarea carte a lui Stephen Bland, Does It Yourt?

Traducere: Silviu Humă

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Picturile astea își fac selfie-uri în muzeu
Muzeul de Artă Proastă se laudă cu kitschul său
De ce n-ar trebui să dăm 11 milioane de euro pe „Cumințenia Pământului" a lui Brâncuși