FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Patru zile nebune petrecute cu Armata Siriană Liberă

Expresia „în spatele liniilor inamice” sună cumva cool şi mişto, dar vă asigur că în realitate nu-i nimic tare în toată treaba asta.

Expresia „în spatele liniilor inamice” sună cumva cool și mișto. Poate e din cauza filmului cu același nume în care, în ciuda tuturor obstacolelor, Owen Wilson salvează situația, câștigă fata și arată și bine în tot timpul ăsta, dar vă asigur că în realitate, chestia asta e foarte departe de adevăr.

Am realizat asta după ce am petrecut patru zile cu rebelii sirieni din provincia nordică Idlib; am încercat să scap de echipajele poliției Shabiha, de gloanțele trase de pe acoperișuri, m-am strecurat pe teritoriul inamicului, am dormit într-o peșteră și m-am trezit în genunchi amenințat cu pistolul.

Publicitate

Am fost cu fotograful Rick Findler într-o misiune ca să vedem cum se descurcă Armata Siriană Liberă în nord și să catalogăm atrocitățile din orașul asediat Idlib, unde nu fusese niciun jurnalist din Occident de trei săptămâni. Cum acoperisem conflictele din Orientul Mijlociu, amândoi am crezut că suntem bine pregătiți și am pornit în misiune plini de tupeu.

N-a durat mult până să ne dăm seama că aici era o situație foarte diferită și pe când stăteam ghemuiți după un tufiș la granița siriană în miez de noapte, la câteva zeci de metri de Shabiha care era iritată de sosirea noastră și înconjurați de ecoul exploziilor, mi-a trecut prin cap să mă întorc. Două ore mai târziu renunțaseră să ne mai caute, dar în scurt timp au apărut trei bărbați dezbrăcați cu kalashnikoave și chiloți roșii care ne-au ordonat să ne dăm jos hainele.

„Ce dracu’ vrea să zică?” i-am șoptit lui Rick, care m-a privit cu ochi goi. Totul părea suprarealist.

Locotenentul ASL cu care eram părea să creadă că e ceva normal, așa că ne-am dezbrăcat și i-am urmat pe oamenii dezbrăcați, intrând în Siria. În secunda următoare, eram până la gât în apă rece ca gheața, cu haine, aparate foto deasupra capului, trecând printr-un râu.

Pe celălalt mal, fără să avem timp să gândim, ne-am îmbrăcat și am alergat câțiva kilometri printre livezile de măslini; ne-am înghesuit într-o mașină și am pornit cu 90 la oră. Era o tensiune incredibilă și pe măsură ce călătoream din casă în casă, din mașină în mașină, acoperiți de pături în camioane, pe motociclete înconjurați de rebeli înarmați, ne-am dat seama că intrasem adânc pe teritoriu inamic și nu aveam cale de întoarcere.

Publicitate

Sunt zone mari din nordul Siriei aflate sub controlul rebelilor. Armata nu patrulează prea des în zonele acestea, deoarece oamenilor lui Assad nu le place să renunțe la siguranța vehiculelor armate. Asta înseamnă că rebelii au reușit să înființeze puncte de control care le permit să monitorizeze mișcarea oamenilor din regiune și, mai important, să călătorească cu un grad minim de libertate. Dar asta nu funcționează adesea și de multe ori mașinile pleacă fără să se mai întoarcă, pentru că au fost bombardate. Cel mai mare motiv de îngrijorare rămâne poliția Shabiha, găștile de zdrahoni pro-Assad care pot apărea oricând din senin, gata să-ți zdrobească scăfârlia.

Cei mai mulți dintre ei provin din secta Allawite, a lui Bashar al-Assad, și știu că luptă pentru viața lor. Dacă Assad pierde, pierd și ei. Iar după ce au ocupat zeci de ani poziții importante în societatea siriană, ar face orice ca să-și mențină statutul.

Ei sunt acoliții lui, umblă în găști, în mașini civile, înarmați până în dinți, gata să deschidă focul în orice clipă. ASL se joacă încontinuu de-a șoarecele și pisica cu ei, distrăgându-le atenția pe drum, uneori cu dinamită homemade, alteori încercând să ia ostatici.

În prima noapte am reușit să-i evităm, din cauză că rebelii cunosc zona și își găsesc drumul prin livezile de măslini în toată țara. Având în vedere că se descurcă minunat la capitolul orientare, dacă ar avea și mai multe arme, Armata Siriană Liberă ar putea fi mult mai distructivă.

Publicitate

La 5 dimineața am ajuns la prima destinație, o peșteră dintre dealuri pe care ASL o folosesc ca centru de operațiuni. Înăuntru am fost izbiți de fumul gros de narghilea. Zeci de oameni înarmați până în dinți stăteau în cerc, dansând și bătând din palme de parcă erau în cel mai șmecher club din zonă. Într-un colț erau niște canapele vechi, grenade și un mic televizor la care se prezentau atrocitățile ce fuseseră comise în ziua aceea. Cum am intrat, am devenit cea mai tare atracție.

După ce ne-am prezentat, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat, ne-am culcat, înfofolindu-ne cu toate păturile pe care le-am găsit pe jos. Sau cel puțin am încercat să dormim, copleșiți de concertul de sforăituri care vibra între pereții peșterii, aducând cu zgomotul unei mitraliere.

În ziua următoare ne-am plimbat prin regiune, la fel de prudenți ca în ziua precedentă. Am intrat în orașe care fuseseră atacate și am văzut cum guvernul încerca să-și ascundă tancurile sub prelate. După semnarea planului de pace susținut de Națiunile Unite, tancurile și vehiculele armate trebuiau scoase din sate, dar nu s-a întâmplat așa ceva.

Am trecut prin sate care fuseseră bombardate. Nu doar de tancuri, ci și de dinamită, elicoptere și buldozere – toate deodată. Familiile rămase pe drumuri locuiesc în corturi lângă rămășițele fostelor lor case. În multe cazuri, am întâlnit fermieri bătrâni, copii și femei care fuseseră atacați fără milă. Dacă era nevoie de un semn că regimului nu-i pasă de popor, iată-l. Oriunde mergeam stăteam doar zece minute, atât de mare e teama de spionii lui Assad. Am descoperit asta pe pielea noastră chiar în ziua următoare.

Publicitate

Știam că majoritatea atacurilor aveau loc vinerea după rugăciuni, așa că ne-am deghizat cât de bine am putut și am participat la unul dintre proteste. Rick e renumit pentru șuvița lui roșie de păr, așa că a încercat s-o vopsească șaten. Din păcate, a reușit să-și vopsească șaten doar pielea bolnăvicios de albă. L-am înfășurat cu un fular și nu ne-am mai gândit la șuviță.

Două sute de bărbați și copii strigau slogane anti-Assad, băteau în tobe și fluturau din mâini și din steaguri. Deodată, o rafală de gloanțe s-a abătut asupra noastră de pe acoperișuri, mulțimea s-a împrăștiat și haosul s-a dezlănțuit. Luptătorii ASL au răspuns cu focuri de armă, în timp ce noi ne țineam după ei. Ne-am trezit prinși între focuri.

Strategia ASL e să riposteze cu câteva focuri și să se retragă. Nu prea au cum să facă față armatei în termeni de echipament militar.

Ne retrăsesem în ascunzătoare, când un grup de bărbați agitați s-au năpustit înăuntru. Armata aflase că eram în țară și că îi filmasem cum deschiseseră focul asupra protestului. Își părăsiseră sediul și încercau să ne captureze.

A izbucnit o ceartă între oamenii din peșteră. Unii voiau să plecăm și spuneau că le înrăutățim situația. Alții insistau să rămânem pentru a vedea ce se mai întâmplă. Nu e nimic mai rău decât să afli că armata e pe urmele tale. Greșesc, e și mai rău să-ți spună asta un grup de bărbați furioși, înarmați, care urlă în arabă și te arată cu degetul și tu n-ai încotro să mergi. În momentul ăla, cred că și eu și Rick voiam să dispărem, dar nu prea mai aveam această opțiune.

Publicitate

Am avut încredere în siguranța oferită de peșteră și am rămas acolo până în ziua următoare, deși niciunul dintre noi n-a dormit. Singura noastră speranță era că ne aflam în mijlocul dealurilor și că eram înconjurați de rebeli gata să ne anunțe în caz că se apropia cineva. Hotărâseră că trebuia să rămânem, ne înconjuraseră și ne-au promis că își vor da viața ca să ne protejeze. „Suntem frați acum”, ne-au spus, și chiar i-am crezut. Pare nerealist acum, dar când eram în peștera aia, știam că ar fi luptat până la moarte ca să ne protejeze și nu cred că m-am simțit mai onorat în viața mea.

În ziua următoare, am aflat că tot nu era prudent să plecăm. Rutele spre Turcia erau blocate, iar armata încă ne căuta. Cum planul inițial era să mergem în centrul Idlibului, ASL a hotărât că cel mai sigur e să înaintăm prin țară. Poate nu sună ca o idee bună, dar ei credeau că astfel o să scăpăm de trupele lui Assad.

După o nouă excursie înnebunitoare în spatele unui camion, am ajuns la periferia orașului. Aici am așteptat ore în șir, cu elicoptere care survolau zona, în timp ce rebelii încercau să ne găsească o modalitate de evadare.

Bombardamentele ținuseră toată noaptea și am aflat că mulți fuseseră răniți. Trebuia să raportăm asta, dar cum eram în pericol de a fi descoperiți, am hotărât să ne retragem.

În oraș ni s-a spus că avuseseră loc bombardamente fără discriminare. Oamenii erau torturați, înghesuiți în celule minuscule câte 60 odată, adolescenți și bătrâni laolaltă. Ne-au mai spus despre spitale improvizate cu bolnavi tratați în sufragerie, din cauză că spitalele guvernamentale lăsau oamenii să moară, iar doctorii care ajutau rebelii erau uciși. Ni s-a mai spus că asediile opriseră furnizarea de medicamente și mâncare și nimeni nu putea părăsi zona.

Publicitate

Din cauza asta, am hotărât să mergem prin nord și am pornit din nou la drum. Printre hârtoape, am ajuns deodată la un punct de control. Am pus frână în ultima clipă, dar înainte să ne putem întoarce, au alergat spre noi niște oameni îmbrăcați în negru, cu puștile în aer. Membrii ASL de pe locurile din față ale mașinii și-au ascuns pistoalele și au ieșit afară. I-am urmat și deodată s-a deschis focul asupra noastră. Am căzut în genunchi îngroziți, convinși că până aici ne-a fost.

Niciodată în cariera mea n-am fost atât de convins că o să mor și aș vrea să pot explica cum m-am simțit. Dar nu m-am gândit la lucruri de acasă și nici nu am plâns și nu m-am panicat, pentru că pur și simplu nu am fost capabil. Simțeam, în schimb, un gol în stomac, și o pulsație apăsătoare în cap și în inimă. Rick gâfâia lângă mine ca un câine, în timp ce însoțitorul nostru a ridicat mâinile în aer și le-a fluturat spre un bărbat înarmat invizibil din dreapta lui. Nici măcar în ziua de azi n-am înțeles ce-a vrut să facă.

Însoțitorii noștri de la ASL urlau la ei, încercând să ne scoată din belea, când deodată a reieșit că ceilalți erau tot un grup al ASL, și nu o grupare inamică. Se pare că Shabiha erau la un kilometru în spatele nostru, iar oamenii aceștia îi așteptau să-i atace. Noi fuseserăm prinși între cele două trupe.

Într-o clipă, am alergat la mașină și am ajuns în munți. Acolo am ieșit și am început să mergem spre graniță. N-am avut timp să mă gândesc la nimic, să respir normal, până nu am ajuns la graniță și am trecut-o.

Publicitate

Tocmai când credeam că eram în siguranță, au izbucnit din nou focuri de armă care au lovit clădirile din jurul nostru. Eu și Rick ne-am pierdut de ceilalți doi și ne-am ascuns îmbrățișați sub o scară. Transpiram în valuri.

Îi ascultam cum percheziționează. I-am auzit apropiindu-se și trăgând cocoșul armelor. Când am prins clipa potrivită, am sărit peste ziduri, case și am ajuns în sfârșit în Turcia. Când am fost în siguranță, am deschis telefoanele și am aflat că ceilalți fuseseră prinși, așa că ne-am predat. Dacă n-am fi făcut asta, însoțitorul nostru sirian ar fi fost trimis în taberele de refugiați.

Am petrecut noaptea în închisoare și am fost deportați imediat după – dar asta a fost o nimica toată față de evenimentele prin care trecuserăm în ultimele patru zile și față de durerea milioanelor de sirieni care nu au opțiunea de a pleca, cum am făcut noi.

Poza 13

Site-ul lui Rick e aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia