BD & ART

Paul Hitter, asasinul cu pensula

De Iris Opriş

Fiecărui om i s-au dat câteva arme când a intrat în această viață. Paul Hitter a primit pensulele, în prelungirea cuvintelor pe care le rostește, deși și alea sunt multe. La 29 de ani ar fi putut la fel de bine să fie Hitler, dar asta era porecla pe care-a avut-o în școala primară și care l-a făcut să-și bată colegii. În mod ironic a ajuns să trăiască în Germania ca exilat, nu ca dictator. Înfometarea, sărăcia și sclavia impuse de guvern și de lumea de consum l-au făcut să nu mai suporte să trăiască aici. Ca marea majoritate a celor care au plecat din țară, preferă să trăiască departe și să lucreze câte 13 ore într-un bar, ca după aceea să ajungă acasă și să picteze sau să dea petreceri țigănești. Pentru el toate astea sunt o luptă, pentru că de fapt el nu vrea să fie în Munich. Îi este dor de casă și ar fi preferat să nu trăiască viața pe care o are. Dar pentru că în lupta culorilor are totul de câștigat, iar stilul auto-deifnit expresionist balcanic al lucrărilor lui este mai tare decât tot maldărul de „artă” cu care plouă zilele astea în jurul nostru, am conversat cu el prin câteva mailuri ca să-l înțelegem mai bine.

VICE: Povestește cum e să fii barman. Simți că trăiești două sau mai multe vieți într-una?
Paul Hitter: Ajung pe la 11 dimineața acolo și mă gândesc: “Futu-ți morții mă-tii, Băsescule, și Petre Roman, și să îmi bag pula în morții voștri de criminali". Mă rog, lista nu se termină aici. Îmi folosesc organul în gura tuturor securiștilor, țoapelor, fotbaliștilor, politicienilor, polițiștilor – din cauza lor mătur curtea cârciumii unde lucrez, apoi dau cu spray de cameră la veceuri ca să nu pută. E neplăcut, aș prefera să pictez, dar în timpul în care lucrez la bar se acumulează în mine o energie conflictuală care mă obligă să creez ceva care să-mi spele ochii.

STÂNGA: Miss Diaspora Congo: Asta e dintr-o serie nouă. Va apărea în curând pe ecrane. În toate țările vestice în care a fost Paul, cele mai frumoase femei sunt imigrantele sau cele provenite din familii mixte.  Majoritatea sunt femei de serviciu, cameriste de hotel sau căsătorite cu un cetățean vestic în vârstă cu care-și împart patul și viața.
DEAPTA SUS: Barbut: O lucrare de stradă, inspirată de piesa celor de la Paraziții, Barbut – un cuvânt urât, dar banul pe care-l aduce face viața dulce și mai dai un tun la zar.
DREAPTA JOS: Bulibașa: Șeful șatrei a făcut Germania și s-a întors acasă, să arate că a reușit. Are lanț, poate și niște afaceri prin Iugoslavia, ceva benzină vândută, poate a trecut prin război. Sau poate a coborât din filmele lui Kusturica direct în pânza lui Paul.

Și unde-i distracția?
Trei zile sunt liber, trei lucrez. Când restaurantul este plin, torn mii de beri timp de 13 ore. La bar văd tot felul de oameni ciudați: bețivi, curve, curve nedeclarate și oameni cu câini cu care mă distrez până îi fac să latre. Am și un șoricel mic, electric, care arată real, dar e cu baterie. Dacă-l pun pe jos fuge. Când mă plictisesc îi dau drumul ca să sperii chelnerițele. Mă pricep la asta. Uneori cânt marșuri ale armatei germane. Mă distrează tocmai pentru că sunt interzise. Colegele mele nemțoaice le recunosc și nu știu exact dacă să râdă, să se rușineze sau să se blocheze.

De multe ori după muncă dai petreceri cu tematică țigănească. Cum așa?
Mi se pare muzica pe care te descarci cel mai bine. Nu are nimic artiifcial, ajunge exact în coridoarele sulfetului, unde declanșează o nebunie generală și o petrecere maximă. Și câteva beri reci…

De Iris Opriş 3 months ago Tags: Paul Hitter, picturi, tigani, Eugene Hutz, diaspora, Germania, barman, unguri, nazisti, Hitler

Comments