Cu toții avem mofturile alea care ne fac să ne simțim vinovați înainte, după și în timp ce le facem. Chestiile alea de care nu știe nici preotul sau psihologul tău. Se numesc „guilty pleasures" și cu toate că ne oferă o plăcere, e una pe care nu o înțelegem sau pe care nu vrem să o acceptăm. Cumva ne sabotăm propriile sentimente.

Spre exemplu, reality show-urile. Multă lume aruncă un ochi peste Keeping Up With The Kardashians sau alte epopei tabloide ale evoluției umane, dar nu ar recunoaște niciodată asta. Pentru că nu e ceva cu care să te mândrești. Nu ești fan, ai putea trăi și fără asta, dar nici nu-ți displace să te uiți la cinci tipe super bogate care nu fac nimic toată ziua, în timp ce tu te simți de parcă nu ai făcut nimic productiv. Sună destul de aiurea, nu?

Dar o facem cu toții. Nu există om fără un obicei dubios chiar și pentru el, după cum poți să vezi și pe lenovomoto.ro, unde e plin de clipuri haioase cu tot felul de mofturi de care ne e tuturor mai mult sau mai puțin rușine.

Ca să-ți dovedesc asta, am întrebat mai mulți muzicieni din România care e guilty pleasure-ul lor și am aflat că multe sunt chestii foarte comune, cum ar fi jocurile pe calculator, maratoanele de seriale sau mâncarea proastă. Dar sunt și unii care au niște plăceri destul de dubioase.

Îmi place să bag un FIFA din când în când. Eu nu-s gamer. Pe lângă FIFA am mai băgat Assassins Creed și Uncharted 4, dar cam atât. Cel mai mult joc FIFA și când o fac e tot timpul pe medium, nu mă bag la nivele hard sau ceva de genul. Nu vreau să pierd. Ar strica toată experiența. De obicei joc cu Germania sau Anglia, dar cu englezii pierd mai des.

Eu sunt tot timpul plecat în weekenduri pe la concerte și în timpul săptămânii sunt la job, deci nu am mult timp liber. Când mă văd cu prietenii stăm și o jumătate de zi pe Playstation. Am un sistem, că selectăm echipele fără să ne uităm la ecran. Atunci iese un meci de genul Anglia cu Ecuador. Cam o dată la câteva luni ne strângem și jucăm împreună. E fain că te mai speli pe creier cu jocurile astea, dar e și o pierdere de timp.

Singurele mele guilty pleasures au legătură cu muzica.

Acum îmi place mult piesa M.I.L.F. $ de la Fergie. Când a apărut am ascultat-o toată săptămâna. Colegii de trupă mi-au zis că-s nebun, cum să-mi placă așa ceva? E muzică de cocalari. Dar mie-mi place. Are un beat extraordinar. Plus că arată foarte bine în videoclip. Mi-a trezit instinctele animalice. Îmi plăcea de ea și când era la Black Eyed Peas. Și de Will I Am îmi plăcea, dar Fergie era mai frumoasă.

Când am fost în Republica Dominicană am auzit tot felul de chestii dubioase, un fel de reggaeton mai underground. Mi-a plăcut mult acolo. Am fost de vreo trei ori după. Dacă mergi o singură dată în Republica Dominicană te prăjești complet. Nu o să mai vrei să pleci. Oamenii ăia știu să trăiască și se vede asta și în muzica lor. E o tipă de acolo pe care o cheamă La Materialista. Merengue style. O ascultam în fiecare zi când eram acolo. Cred că am pus piese de la ea și la nunta mea.

Îmi place să sperii copii. Cum să nu-ți placă? Freamătul, înfiorarea, dramatismul. Frica e ceva care paralizează și cred că e bine, uneori, să ne dam seama că în cele mai multe situații propria minte augmentează niște lucruri prostești, anticipându-le în scenarii dezastruoase. E mișto să defulezi, e o eliberare, de fapt. De ambele părți. Eu fac asta de când eram mică. De fiecare dată când pot.

E mai ușor să sperii un copil. Copiii sunt predispuși la schimbarea percepției, sunt mai deschiși și se distrează mai tare. Adulții o iau foarte personal, de cele mai multe ori. Unei fetițe de opt ani i-am zis „pa, pa", fără să fiu în raza ei vizuală și, mergând pe loc, am început să diminuez sunetul pe care-l produceau pașii mei, i-am zis din ce în ce mai încet „pa-pa" și în câteva secunde m-am oprit de tot. Liniște mormântală. A intrat în cameră, am făcut „Bau!" și a sărit în sus ca o pisicuță care vede un castravete. Nu fac lucruri mai aiurea de atât copiilor.

La un moment dat am speriat un copil de un an și jumătate sau ceva de genul. Era foarte mic. Ne jucam de-a v-ați ascunselea pe loc. Ne ascundeam fața în palme și apoi „cucu-bau". Probabil am făcut o grimasă mai neobișnuită pentru că a început să plângă. Nu chiar din senin. Mi-a părut foarte rău. L-am făcut să râdă o oră încontinuu după aia. Dar și acum, deși a crescut, de fiecare dată când ne vedem nu știe dacă să se bucure sau nu, e puțin conflicted about it.

Eu am o mare problemă cu fast-food-ul. Sunt ușor dependent de treaba asta. Am și zile când îmi dau seama că treaba asta nu poate să ducă undeva OK. Bag cam o dată la două zile, dar au fost perioade când am băgat și zilnic. E vorba doar de junk food de la McDonald's, KFC sau Burger King. Pizza nici nu se încadrează. Nu bag niciodată șaorma pentru că mi se pare că aia tot arată cât de cât a mâncare, deci nu mă atrage. Pentru mine trebuie să fie un burger care arată dubios de perfect. Îmi place mâncarea care nu arată ca mâncare. De fapt nici nu știi ce e.

Sunt și un package sucker. Adică pun botul dacă ceva e într-un pachet fain. Mi-am cumpărat și sticle de alcool pentru că erau într-o cutie super faină. Când merg la un restaurant de fast-food și simt mirosul din pungă și toate alea, pe bune, e ca un fetish. Mai ales dacă ești în turneu, unde e greu să găsești mâncare bună. Dacă mergi la Mec, știi că hamburger-ul are același gust oriunde ești pe glob.

Tot încerc să o iau mai ușor. Dar după trei zile mă gândesc iar că „nu mor dacă bag un burger" și apoi mă întorc. Adevărul e că nici nu vreau să renunț complet. Dacă aș face asta, ar însemna că am o boală. Dar nici nu vreau să mă fac cât un dulap.

Guilty pleasure-ul meu sunt jucăriile. Totul a început acum patru ani, după ce am vizitat un prieten într-o mănăstire de budiști din Austria. Acolo am citit prima oară despre practica Mandala. Mi s-a părut interesant, mai ales faptul că durează foarte mult să faci formele alea, așa că am căutat să transpun asta în ceva mai contemporan. Printr-o întâmplare am ajuns la Comic-Con din București unde am văzut machetele Warhammer, care necesită timp și răbdare să le vopsești.

Prima machetă pe care am pictat-o mi-a luat trei ore în două zile să o termin. A fost un deliciu. M-am ridicat de la masă fericit și împlinit și așa am prins febra asta. Așa am ajuns să apreciez o jucărie bine gândită și făcută. Așa că am început să urmăresc jucăriile de colecție. De obicei alea sunt cele mai faine și apreciez un lucru bine făcut. Cea mai scumpă jucărie din colecție e un R2D2 din Lego, într-o ediție limitată. E încă în cutie.

Recent am fost în Tokyo unde din șapte zile, trei le-am petrecut în magazine de jucării. Când m-am întors, am cumpărat un troler în plus special pentru ele. Până acum am vreo 50 de piese de la Warhammer și încă 20 de jucării de colecție. Warhammer-ul mă pune pe scaun și mă focusează pe ce am de făcut în momentul respectiv. Mandala. Găsesc o liniște acolo.

E un guilty pleasure pentru că după ce tragi linie îți dai seama că ai investit mult timp și energie într-o bucată de plastic. Așa e văzută din exterior. Dar probabil într-o zi o să le fac cadou unui copil la fel de pasionat.

Eu am o plăcere foarte ciudată. Îmi place să trezesc oamenii dimineața devreme. Și sunt criminal cu treaba asta. Mă roagă oamenii să nu mai fac asta și tot nu mă opresc. Nu mai știu cum să mă înjure. Eu sunt și genul de om care se trezește foarte devreme. Dacă mă culc la patru dimineața, eu la opt sunt deja în picioare. Și, dacă eu mă trezesc, vreau să-i trezesc și pe oamenii din jurul meu. O fac într-un stil total malefic. Nu dau tare muzica sau chestii de genul, dar subtil ajung să-i trezesc pe toți. Știu bine că nu e OK, dar pur și simplu nu mă pot opri. Mă simt rău după aia, dar îmi oferă plăcere pe moment. Știu că în sinea mea sunt un măgar.

Îmi place să mă uit la filmele de categoria B. Alea super ciudate și cu buget redus care-s catalogate de mulți oameni ca fiind ieftine. Dar adevărul e că în ele găsesc idei foarte interesante și originale. Așa ceva nu vezi în mainstream. Totul a început în copilărie, când îmi închiriam casete VHS și mă uitam constant la filme. Pe atunci găseai ce puteai și eu mă uitam la orice. Când ești copil nici nu contează. După o vârstă știi care e vrăjeala și știi să le mai cauți. În 2016, le găsești mult mai ușor pe internet. Nu mă uit exclusiv la ele, din când în când mai merg și pe la cinema, dar dacă e un SF o să mă uit la el. Nu contează de ce categorie e.

Spre exemplu, filmul The Banshee Chapter. Parcă e din altă lume atmosfera. Pierd timpul cu ele, dar mă și uit pe viteză accelerată. Deci ajung să văd un film în 40 de minute. Nu toate, dar dacă nu mă prinde acțiunea, dau la fast forward.

Dacă ar fi să fac o medie, cred că am mâncat cel puțin o tabletă de ciocolată pentru fiecare zi din viața mea. De când mă știu, îmi place ciocolata. Mâncam doar bătaie și ciocolată, foarte rar mâncare. Îmi place să încerc specialități exotice și deja am încercat cam tot ce era de oferit de prin țări ca Polonia, Letonia, Lituania, Estonia. Dar răman, în final, tot la chestiile clasice. Și am înca în memorie gustul unor ciocolate din copilărie, precum Kandia și niște ciudățenii chinezești care erau la modă în anii '80.

Recomand oricând Eurocrem și Cipiripi, specialități sârbești din vremuri de demult, dar care nu și-au pierdut deloc savoarea. Și cel mai mult îmi place Lindt Milk Extra Creamy. Gust pur de lapte, ușoară, subțire, elegantă.

S-a întâmplat să primesc ciocolată și la concerte. Din partea fanilor și din partea organizatorilor. Habar nu am de unde au aflat, din folclor probabil. Dar sper să nu mai vină. Aș vrea să par om serios.

Eu sunt obsedat de Minecraft. Joc în prostie. Stau și zece-doisprezece ore în fața televizorului și construiesc chestii. Nu joc cu alții sau ceva. L-am încercat prima oară cam pe la începutul anului. Prima oară am zis că e o retardeală completă. Toată lumea râde de mine când le zic că joc Minecraft. Probabil mi se trage de la faptul că am făcut facultatea de arhitectură doi ani de zile și de atunci tot vreau să clădesc chestii. Sunt și antisocial ca persoană, dacă ar fi după mine aș sta în casă și aș face muzică. Dar mă joc prea mult Minecraft. Să știi că e muzică bună în joc, dar tot e un fel de Tetris.

Mă simt foarte prost că pierd vremea cu serialele. De obicei seara bag vreo cinci sau șase episoade. Și chiar în timp ce mă uit la ele mă gândesc: „bă, aș putea să trag o piesă acum", dar tot mă uit în continuare. Îmi place, asta e. Am prins febra asta cu Prison Break. Cred că toată România s-a uitat hardcore la serialul ăla, pentru că voiai să vezi ce se întâmplă mai departe în poveste. Apoi am dat-o pe Lost. Incredibil ce pierdere de vreme uriașă e serialul ăla, dar îți creează o dependență. Și când e gata îți dai seama că de fapt nu a fost nimic spectaculos. Acum mă uit la Stranger Things, care m-a lăsat cu niște coșmaruri super ciudate. Mă bucur că evoluează foarte mult serialele și mă deconectează de la muzică. Dar tot ajung să mă simt vinovat, că la urma urmei nu înveți nimic dintr-un serial.

M-am jucat doi ani non-stop World of Warcraft. În prezent joc doar ocazional, dar sunt la fel de investit emoțional în experiență. Am băgat și mulți bani în asta, toată bursa mea de la facultate timp de doi ani. Nu regret deloc. Și acum iubesc jocul dar nu prea mai am timp. Când a început să prindă trupa mi-am zis că trebuie să mă concentrez mai mult pe Theory of Mind.

Când jucam am terminat pe ultima dificultate cu ghilda mea. Doar doi la sută dintre toți care-l joacă reușesc să-l termine așa. Deci eram mega geek. În joc sunt multe mecanisme psihologice puse acolo ca să te prindă. Mi-am dat seama de asta, că studiam psihologia. Dar e o aventură! Te transpui cu totul acolo. E ca un drog. Eu sunt mai nihilist așa de felul meu, deci realitatea din WOW era mai potrivită pentru mine.

Din fericire, nu mi-a afectat studiile. Eram deja în cercetare și cu doi ani înaintea colegilor la școală. Înainte stăteam non-stop la bibliotecă. Când băgam hardcore îmi mânca tot timpul. Asta a fost problema. Acum bag mai casual, cam zece ore pe lună. Am o trupă și un câine. Mi-am găsit echilibrul.

Dacă merg prin oraș și simt mirosul de gogoși nu mă pot stăpâni. Trebuie să îmi cumpăr cel puțin una. Sau dacă văd niște mamăi pe la târguri sau festivaluri, acolo o să fiu și eu. Îmi plac doar alea simple, nu trebuie să aibă glazură și alte chestii pe ea. Simplă cu pudră de zahăr peste. Acum mănânc cam de 2-3 ori pe lună, nu e foarte mult, dar probabil că dacă aș trece mai des pe lângă locații unde se fac, aș mânca mult mai multe. Pe mine mă atrage mirosul mai mult decât orice. Aș putea să văd gogoși și să nu-mi iau, dacă nu simt mirosul ăla aparte. Și când le face mama, îmi place să le mănânc calde, cu toate că nu e prea bine. Nu sunt deloc sănătoase oricum. După ce mănânc mă simt vinovată. E prea mult ulei ca să fie sănătos.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre muzicieni români:
Poveștile muzicienilor români cu drogurile, de la halucinații în direct până la condamnări pentru trafic
Patru lucruri pe care poate le bănuiai despre cum se face muzică pop în România
Am vorbit cu muzicienii români despre femeile care i-au inspirat