Plictiseală de weekend pe vaporul-restaurant Kaptan M

Articol apărut pe VICE în octombrie 2011.

Nici bine nu s-a liniştit ecosistemul litoral de turişti, că am zis să îmi dedic un weekend la Constanţa. Ca orice bucureştean, m-am dus ca posedat direct în Portul Tomis. Aici se pare că s-a finalizat modernizarea portului turistic, așa că am luat-o la pas printre bărci. La digul principal am dat peste ambarcaţiunea Kaptan M. Nu este un iaht, o şalupă, o barcă cu cu motor sau vreun catamaran de lux. Este ditamai vaporul restaurant, exact cum ai văzut tu prin călătoriile de căscat gura degeaba prin străinătate.

Vasul stătea în banca lui, cuminte acostat la cheu. Un people stopper anunţa: „astăzi vaporul iese în larg la ora 18.30. Preţ 35 lei/persoană". M-am uitat bine la el, m-am uitat la oamenii care serveau deja masa pe punte, m-am uitat la personalul navigant aflat la o masă retrasă, şi am decis să cer câteva informaţii. Mi s-a răspuns atent şi prietenos. Să dea dracu' dacă ăştia sunt români, deşi vorbesc limba foarte fluent.

Mi-am sunat prietenii, am luat aparatul foto şi m-am pregătit de un moment pe care îl aşteptam de o viaţă: o cină ca pe vremea când mă jucam cu puța-n nisip, la apus, într-o primă croazieră pe apele teritoriale româneşti.

Când am pășit pe ponton şi la intrare am fost întâmpinaţi de personal. Evident, era înghesuială, dar am primit repede recomandarea de urca pe terasă. Adică minunea asta avea şi etaj? Și o tanti ospătar ce era cu ochii pe noi gata să ne servească?

Lungul şir al lucrurilor frumoase conținea și mese de lemn, alături de scaune din plastic, alte ospătăriţe în cămaşi albe, Modern Talking în boxe şi, peste toate astea, almanahul meu Sănătatea 1979, furăciune proaspătă din vizita de la bunici. Set-up-ul perfect pentru o tură înapoi în comunism.

Am comandat o bere Stela, apoi m-am răzgândit şi mi s-a răspuns cu un zâmbet. Am zis să forţez nota şi am cerut şi o scrumieră, fiind sigur sută la sută că o să mă întrebe din ce sat vin şi pe ce vapor am mai stat eu la fumat. Ei bine, nu! Iar mi s-a zâmbit aprobator. Pentru sufletul meu de leneș, vaporul ăsta este cea mai frumoasă surpriză întâlnită la Marea Neagră de la Revoluție încoace.

Cu 20 de minute înainte de plecare, muzica înțepenise în segmentul italo-disco '85-'89. Lumea îşi vedea liniştită de plimbări pe dig sau chiar de pescuit. De aici, de sus, m-am simțit purificat.

Ne-am rupt de mal exact la ora stabilită. Comandantul vasului a transmis un mesaj de bun venit, după care toate măsurile de securitate după clasicul stil românesc: nu ai voie să faci aia, să dregi aia, atenţie la aia, ai grijă la tot!

Parcă toată lumea aflată pe mal se uita la noi, ăștia de zăceam la o masă şi ne pregăteam pentru ultimile două ore pe mare de anul ăsta. Cum am ieșit din golful portului turistic şi am lăsat malul constănţean într-o linişte deranjată doar de Ricchi e Poveri, pe vas au început să se facă permutări de turişti luate câte vrei. Vasul se ţinea tare pe val.

Jos, în restaurant era plin de LED-uri de la orga de lumini, mirosea a peşte proaspăt gătit și se-auzea zumzet de cârciumă comunistă. M-am lovit abrupt şi i-am dat mai departe. Ospătarul m-a salutat şi-am început să schimbăm câteva cuvinte despre meniu, pe care mi l-a recitat ca pe o poezie de noapte bună. Nu zic că nu mi-a plăcut.

În timp ce semnul de „trecere oprită" mă fascina prin inutilitate, am aflat că oferta este foarte diversificată; pot fi servite atât preparate din peşte, scoici şi calamari, prepartate din carne de pui, de vită sau de porc. Fiind ridicat curând de la masă, nu am mai putut gusta ceva, dar ţin să precizez că tot ce se trasporta pe sub nasul meu era extrem de apetisant.

La etaj atmosfera a început să se anime. Am aflat că se văd şi delfini, că se vomită la fiecare cursă, că nu a căzut nimeni peste bord, că vaporul nu a rămas niciodată în pană şi că nu s-au făcut nunţi în larg niciodată. Păcat, mi-ar fi plăcut să văd cum se stinge în mare o torță umană în rochie de gală măcar o dată-n viață.

Tipa asta tot primea sfaturi:
- Priveşte cerul, nu te mai uita la mare că o să îţi treacă răul!
- Care cer, spunea ea printre reprizele de dat la rațe peste bord.

Alte sfaturi prețioase, pe care ar trebui să le știți în caz că întâmpinați probleme similare:
-Tată, vreau lămâie!
-Mai bine ia o porţie de stavrid, că are destulă.

Așa am înţeles de ce tot alergau ospătăriţele de colo-colo cu farfurioare pline de lămâi feliate.

Capitanul a ieșit din cabină şi s-a făcut foarte ospitalier cu pasagerii. Așa am aflat o groază de informaţii, totul explicat de parcă venisem să mă fac pionier pe nava lui.

Rezumatul tehnic suna ceva de genul: nava de croazieră „KAPTAN M" are o capacitate de 148 persoane, este compusă din două motoare de 714 CP formata din două punţi: puntea inferioară: restaurant - bar, grup sanitar, bucătărie, cu o capacitate de 90 persoane, iar puntea superioară cu o capacitate de 50 persoane, cu o promenada formată din variante: șezlonguri, ring de dans, cât şi în regim de restaurant - bar, un echipaj format din căpitan, timonier, mecanic şef, marinari. Fascinant.

Cred că nava era de origine turcească. Mi s-a spus că de câţiva ani face croaziere pe Dunăre, că acum a venit şi la Constanţa, iar din noiembrie se întoarce la Galaţi. Deci a fost o șansă o dată-n viață, carevasăzică.

Nebunia şi forfota au dispărut, exact că după un scurt război. Lumea a mâncat, a băut, s-a urcat, a coborât, a filmat, a pozat, a dansat şi a făcut cam tot ce a avut în cap în fix o oră.

Când vaporul se întorcea spre mal, am realizat că m-am plictisit atât de tare încât n-am mai scos niciun cuvânt demult și am făcut doar poze.

Cum am intrat iar în port, lumea a început să se anime. Erau exact oamenii cu care te iei la harţă în trafic, te calci în picioare la mall sau te înjuri la coadă la bancomat. Era ciudat să văd românii aflaţi într-un stadiu în care nu credeam că o să îi văd, civilizaţi, cu zâmbet pe buze şi cu chef de viaţă.

Am părăsit nava fiind asistaţi de persoanlul navigant, care ne-a anunţat că are şi Facebook, şi site, şi mail, şi telefon. Tehnologia se îmbina perfect cu ținutele lor optzeciste. Am pășit pe beton întrebându-mă tot felul de chestii. Să fi fost oare călătoria asta o întoarcere în timp, la anii comunismului, în care, deşi ne dădeam unii pe alţii în gât la securişti, aveam totuşi decenţa unei relaţii interumane? Sper ca ăsta să fie un gând cu care familiștii să poată dormi mai liniștiți noaptea. Eu am pus mâna pe telefon ca să aflu răspunsul la o problemă mult mai tangibilă și imediată: Deci, ce se-tâmplă în seara asta? Și unde?

Citeşte şi alte plictiseli de weekend.