Zilele astea, fotbalul își trăiește una din cele mai romantice povești și se-ntâmplă asta chiar în Anglia, țara unde a fost inventat. Leicester City, o echipă care în istoria ei de 132 de ani a jucat mai mult prin ligile inferioare, a devenit campioana Angliei, după un sezon de excepție, în care a fost învinsă doar de trei ori. Ca să înțelegi mai bine ce-nseamnă performanța celor porecliți „vulpile", la începutul sezonului casele de pariuri din Marea Britanie o creditau pe Leicester City cu o cotă de 5000/1 pentru câștigarea titlului și cu doar 3/1 să retrogradeze în liga a doua, adică să ocupe unul din ultimele trei locuri în clasament. Concret, bookmakerii credeau mai degrabă că omenirea o să descopere forme de viață extraterestră sau că Elvis va fi găsit în viață, decât că băieții antrenați de italianul Claudio Ranieri or să câștige Premier League.

În același timp, în România, Astra Giurgiu, dintr-un oraș cunoscut mai mult pentru interlopii de carieră și drumul spre mare în Bulgaria, a câștigat primul ei titlu din istorie. Sigur, izbânda giurgiuvenilor nu suportă comparație cu cea a băieților de la Leicester City. Singura asemănare e că, la fel ca Leicester, Astra avea palmaresul virgin în dreptul campionatelor interne câștigate. Dar giurgiuvenii nu erau „underdog"-ul ăla clasic, de la care te aștepți să-ncaseze o căruță de goluri și să zacă neputincios pe la coada clasamentului. Cu jucători peste media competiției și cu-n antrenor guraliv, dar meseriaș, porneau cu ceva șanse încă de la start.

De-a lungul anilor, însă, a avut și fotbalul românesc echipe cu adevărat mici, de genul lui Leicester City, care au răsturnat ierarhiile, au spart monotonia și-au luat trofee. N-au fost prea multe și tocmai de asta poveștile lor merită amintite. Pentru că nu-i deloc puțin lucru, într-un fotbal zgârcit cu poveștile frumoase și dominat, după cel de-al doilea război mondial, de monștrii plictisitori Steaua și Dinamo, cu scurte perioade întrerupte de „greii provinciei", ca Universitatea Craiova, UTA, FC Argeș sau, în ultimul deceniu, CFR Cluj.

La începutul anilor '50, fotbalul arăta cu totul altfel decât îl știi tu. Spre exemplu, pe-atunci toți fotbaliștii erau amatori, adică aveau joburi în restul timpului. Schimbările nu erau permise, iar sezonul competițional din România se desfășura în sistemul ăla sovietic, primăvară-toamnă. În contextul ăsta, prima supriză notabilă din fotbalul românesc post-război a avut loc în ediția din 1954 a Cupei României, câștigată de o echipă banală de liga a doua: Metalul Reșița, actuala FCM Reșița și fostă Locomotiva, Metalochimic, Oțelul sau CSM.

Alea erau vremurile în care echipele jucau ca pe maidan, doar pe atac, și nu dădeau doi bani pe faza defensivă. Majoritatea încă evoluau cu doi fundași, dar cu cinci-șase atacanți în teren. Iar în condițiile astea, echipa reșițeană, care obișnuia să se apere modern, cu cel puțin șapte jucători în spatele mingii, și-a surprins toți adversarii. Până-n finală, Metalul a eliminat cinci echipe din prima divizie: Știința Timișoara (5-1), Locomotiva Mureș (4-0), Locomotiva Timișoara (2-0) și CCA București, adică Steaua de azi, (1-0). Ca idee, chestia asta e ca și cum o echipă mediocră din a doua divizie, gen Berceni sau Șoimii Pâncota, ar lua la rând fruntașele din Liga I.

Finala contra lui Dinamo s-a jucat la București, pe stadionul Republicii, în decembrie 1954, cu 30 000 de spectatori în tribună. Reșițenii au jucat cum o făcuseră și până atunci: s-au apărat ca Atletico Madrid cu Barcelona & Bayern și-au sperat c-o să dea lovitura pe contraatac. Le-a ieșit schema. Au câștigat cu 2-0, iar după meci, fotbaliștii Metalului n-au fost recompensați cu bani, cum se face-n zilele noastre. Au primit, în schimb, haleală, că asta era la căutare prin epoca aia. Uite ce scria în cronica de după meci din Sportul Popular:

Dacă Metalul Reșița a fost prima echipă de Divizia B care a luat Cupa României, Arieșul Turda e singurul club care a câștigat trofeul ăsta fără să fi jucat vreodată în prima ligă a țării. Și, din păcate pentru turdeni, nici măcar nu mai au cum să schimbe recordul ăsta, pentru că Arieșul, unul din primele cluburi de fotbal apărute în România (în 1907), s-a desființat în 2012, din cauza problemelor cu banii.

Dar localnicii au motive de mândrie fotbalistică: performanța din 1961, când, deși a terminat sezonul de „B" abia pe locul al șaselea, Arieșul a câștigat trofeul Cupei României. Drumul spre finală n-a fost ușor pentru turdeni. După ce-au bătut greu Corvinul Hunedoara, abia la rejucare (2-0), au mai trecut de Penicilina Iași (7-1), Știința Timișoara (2-1, după două rejucări) și de UTA (3-0), ca să joace finala la București, contra Rapidului.

Într-un interviu dat la mai bine de 50 de ani după meci, singurul supraviețuitor al finalei spunea că rapidiștii erau atât de siguri c-o să-i ardă pe turdeni, încât pregătiseră deja cheful de după. Închiriaseră un restaurant în București și chiar îi invitaseră pe fotbaliștii Arieșului să vină și ei la petrecere. De altfel, nici fotbaliștii Arieșului, cu toții angajați la fabrica locală de sticlă, nu erau prea încrezători în șansele lor. Se vorbiseră în vestiar să alerge cât de mult pot și să nu ia prea multe boabe, adică să nu se facă de râs.

Cumva, însă, pe gazon au produs una din cele mai mari surprize din istoria fotbalului românesc: au câștigat cu 2-1, după ce-au fost conduși la pauză. Spre deosebire de reșițeni, care fuseseră recompensați cu alimente pentru cupă, turdenii au primit pentru victoria asta 2700 de lei, plus trei metri de stofă de la Federație. Ca să-și facă băieții costume.

Deși e una din echipele de tradiție ale țării, cu o bază importantă de fani și cu un întreg oraș în spate, Universitatea Cluj n-are în palmares decât un singur trofeu. Mai tot timpul, studenții clujeni au fost genul ăla de sportivi romantici, care au bătut mingea de amorul artei. De asta, s-au aflat mereu printre „outsiderii" fotbalului românesc, ba au evoluat mulți ani prin liga a doua și-un sezon, la începutul anilor 2000, chiar pe-a treia scenă a țării. De altfel, fondatorul clubului, Iuliu Hațieganu, spunea în 1932 care este ideea din spatele lui „U":

Dar în 1965, Știința Cluj, cum se numea pe vremea aia, a mers până la capăt în Cupa României. Clujenii au eliminat, pe rând, CSM Reșița (2-1), Farul Constanța (2-1), ASA Târgu Mureș (3-1) și Progresul București, în semifinale. Ca să-nțelegi cum erau timpurile pe atunci, „U" s-a calificat în finală, deși pe teren a făcut doar egal cu Progresul, pentru că jucătorii clujeni erau ceva mai tineri decât bucureștenii, iar regulamentul prevedea că formația cu medie de vârstă mai scăzută merge mai departe. Nici măcar n-a fost o diferență semnificativă de vârstă: studenții erau cu doar cu două luni mai juni decât adversarii lor.

Finala cu Dinamo Pitești s-a jucat în iulie 1965, la București, pe tradiționalul stadion Republica. La piteșteni juca marele Nicolae Dobrin, iar clujenii porneau, ca de obicei în istorie, cu șansa a doua. Jucătorii lui „U" nici măcar nu dădeau prea mare importanță evenimentului, drept dovadă golgeterul echipei a ajuns la București direct de la propria nuntă. Pe teren, însă, fotbaliștii lui „U" au răsturnat calculele hârtiei: s-au impus cu 2-1, prin golurile „vedetelor" de atunci, Câmpeanu și Ivansuc.

Rezumatul finalei Cupei României din 1965

În vara lui 2009, după un meci terminat la egalitate cu Steaua, Unirea Urziceni, supranumită și „Chelsea de Ialomița", devenea cea mai neașteptată campioană a României din toate timpurile. Deși înființată în 1954, echipa din Bărăgan s-a zbătut prin ligile inferioare până la începutul anilor 2000. A ajuns pentru prima dată în Liga I abia în 2006, an în care a evitat cu greu retrogradarea. Apoi, s-a întâmplat ceva care a schimbat soarta micuței formații ialomițene: fostul internațional Dan Petrescu a fost numit în funcția de antrenor.

Cu un prim unsprezece format din jucători care au costat împreună 550 000 de euro, adică în jur de două lefe anuale plătite de Steaua sau Dinamo, Petrescu și ai lui au scris cea mai ciudată și, totodată, trecătoare poveste din fotbalul mioritic. După o luptă strânsă cu Timișoara și Dinamo, Unirea a ieșit câștigătoare, iar chestia asta a însemnat, probabil, punctul maxim pentru orașul Urziceni, o urbe cu doar 15 000 de locuitori, care nu se evidențiase vreodată cu ceva.

Urziceniul nu s-a oprit aici. Anul următor, cu o echipă formată cam din aceiași jucători semi-anonimi care câștigaseră campionatul național, Unirea a jucat în Champions League, unde a obținut opt puncte, record de țară la momentul respectiv. Lupii din Bărăgan s-au ținut bine și pe plan intern: au terminat sezonul pe locul al doilea și-au ieșit vicecampioni ai țării.

Momentele de început ale meciului Unirea Urziceni - Sevilla, ediția 2008-2009 a Ligii Campionilor

Dar, tipic românesc, filmul s-a rupt așa de brusc pe cum începuse. În sezonul următor, clubul a cedat toți jucătorii importanți la Steaua, ca plată a unei datorii a patronului către Gigi Becali. Unirea a retrogradat pe teren, dar finanțatorul ei n-a mai depus actele pentru a înscrie echipa în liga a doua. Nici măcar în a treia n-a vrut s-o înscrie, eșalon în care ar fi fost costuri infime și clubul ar fi putut să subziste. Așa că, în vara lui 2011, Unirea Urziceni, echipa care cu mai puțin de doi ani în urmă învingea Glasgow Rangers sau Sevilla în grupele Ligii Campionilor, încetează oficial să mai existe.

Spre deosebire de Unirea Urziceni, care a scos capul afară de nicăieri, Oțelul Galați a fost, în ultimii 25 de ani, o echipă obișnuită cu aerul primei divizii. Fără să rupă niciodată gura târgului, gălățenii au fost mereu acolo, pe la mijlocul clasamentului, ani de-a rândul. Iar în 2011, și pe fondul unui sezon mai slab al echipelor bucureștene, gălățenii au dat marea lovitură și-au câștigat campionatul național, deși nici rudele fotbaliștilor n-ar fi pariat pe ei.

Meciul în care Oțelul Galați a devenit campioana României

Antrenată în anul ăla de Dorinel Munteanu, liderul selecțiilor la echipa națională, Oțelul n-a fost genul de echipă care impresionează cu un fotbal spectaculos, de povestit nepoților. Mai degrabă, oțelarii s-au remarcat prin ambiție, organizare defensivă și faptul c-alergau ca nebunii 90 de minute, după orice minge. De altfel, din lotul care a câștigat atunci titlul, niciun fotbalist n-a ajuns să joace la vreo echipă mare sau să prindă lotul echipei naționale.

Deși succesul ăsta ar fi trebuit să nască o nouă forță în fotbalul românesc, Oțelul a luat-o rău la vale în următorii ani. Sezonul de după câștigarea titlului l-a terminat decent, pe locul șase. Au urmat două clasări mediocre (10 și 11), după care a venit retrogradarea în liga a doua, de la sfârșitul sezonului trecut.

Odată cu ea, s-au înrăutățit și problemele cu banii ale clubului. Situația era atât de cruntă, că pe la începutul lui 2016, unul din jucătorii care au făcut parte din echipa care a câștigat campionatul spunea că se gândește să se lase de fotbal și să plece la muncă în străinătate, ca să facă și omul de-o ciorbă. În aprilie anul ăsta, după o decizie a Tribunalului București, Oțelul Galați a intrat oficial în procedură de faliment și a fost desființată, la fel ca Unirea Urziceni. Semn că, în fotbalul nostru, câștigarea unui trofeu poate însemna, de fapt, începutul sfârșitului.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre fotbalul românesc:
Am vorbit cu românul care antrenează fotbaliști în Burkina Faso, Mali și Irak
Am fost cu fii-miu de șase ani la România-Grecia și n-am înțeles niciunul nimic
Adevărata Poli Timișoara adună mai mulți oameni la un meci decât Liberty Parade