FYI.

This story is over 5 years old.

Războiul din Vietnam a fost plin de mâncare bună şi femei superbe

A fost o perioadă distractivă. Mergeam în poligon, trăgeam cu M-60 din ușa elicopterelor și cu mitraliere gemene din fața șalupelor, fumam opiu grozav și luam o bere rece. În Irak şi Afganistan nu poţi agăţa femei şi nici să bei o bere.

de Bradley Scott

26.11.13

Tim Page (dreapta) alături de Sean Flynn, foto: Mike Herr, autorul albumului Dispatches, la gura de vărsare a râului Perfume.

Tim Page este un fotojurnalist de școală veche. El venit în Saigon, Vietnamul de Sud, în 1965, pe când avea 20 de ani. În următorii ani, Tim a ajuns să vadă cât alții într-o viață, dar nu a încetat să meargă în locuri periculoase și să facă fotografii incredibile.

Publicitate

După experiența din Vietnam, Tim a colaborat cu Revista Rolling Stone în timp ce călătorea prin lume, cu escale în Laos, Cambodgia, Bosnia și în alte părți. În 2009, el a fost unul dintre Ambasadorii-Fotografi ai Păcii, trimiși de Națiunile Unite în Afganistan. În timpul periplurilor sale, Tim a înființat organizații de caritate, cum ar fi Indochina Media Memorial Foundation care comemorează și aduce onoruri jurnaliștilor care au murit în regiuni de conflict și ține ateliere de lucru și programe de tutorat și tinerilor fotografi care-și desfășoară activitatea în Asia de Sud-Est. Ş̦i tot el este autorul a nouă albume, inclusiv a celebrei Requiem, o colecție de imagini ale fotografilor care au murit în războiul din Vietnam.

Recent am avut ocazia să împart un joint cu Tim și să vorbim despre perioada petrecută în timpul Războiului din Vietnam și despre cum era viața lui înainte să se apuce de fotojurnalism.

Elicopterele sosesc pentru a evacua victimele după ce un convoi a fost atacat în drum spre Tabăra Forţelor Speciale Duc Co.

VICE: Mereu ai vrut să fii fotograf?

Tim Page: Nu, n-aveam idee. Când am părăsit în sfârșit Europa, plănuiam să fiu în Australia pentru Crăciunul din 1962. Am ajuns până în Lahore, Pakistanul de Vest. După ce am părăsit Anglia pentru Europa, am lucrat la berăria Heineken și la o fabrică de gumă de mestecat. Am lucrat pe post de camerist, ajutor de bucătar și mai făceam contrabandă cu hașiș din regiunea Khyber în Pakistan. Aveam 15 lire să ajung în Australia când am părăsit Europa.

Publicitate

15 livre de haș?!

Nu, 15 lire cash. Vindeam sânge în Grecia. Am fost și dublură într-un film din Bombay. Mi-am vândut treptat toate lucrurile, mai aveam doar vreo două seturi de haine. Vândusem toate celelalte lucruri: camerele, hainele, chiar și tot setul de tacâmuri de plastic. Mi-am vândut dubița Kombi unor Sikh dubioși, ceea ce mi-a permis să zbor în Thailanda prin Birmania. Am avut o lună foarte ciudată în Birmania. Când am ajuns în sfârșit în Thailanda, vindeam pastile de ulei de ficat de cod, becuri de lanternă, ceasuri ieftine și enciclopedii și predam engleză. Obișnuiam să mergem în Laos și să cumpărăm zece cartușe de țigări franceze cu tutun negru, cam la un dolar cartușul, apoi să ne întoarcem în Bangkok și să le vindem la un dolar pachetul. În a doua zi în care eram în Laos am întâlnit niște americani care mi-au spus că US Aid angaja străini să conducă echipajele locale.

Forţele coreene se întâlnesc cu localnici terifiaţi care se adăpostesc de asaltul elicoperelor din Bong Son, Vietnam, în iunie 1996.

Asta era înainte să înceapă războiul?

Începea să ia amploare. America pierdea unul sau două avioane săptămânal, probabil. Am obținut o slujbă în departamentul agricol pentru 160 de dolari pe lună să plivesc plante din junglă pentru grădinile caselor americane. Aveam o echipă de muncitori din Laos care mă ajutau. Când ajungeam unde trebuia plivit, ne făceam un bong din bambus și stăteam toți și fumam înainte de a trece la treabă. Apoi am început să developez și să transport filme și copii pentru United Press International, iar războiul începuse să ia amploare deja atunci.

Publicitate

Odată, radioul se arsese și pentru a trimite o știre a trebuit să trec cu motocicleta peste râu. Eu aveam pozele și colegul meu avea copia. Am închiriat o barcă mică, am debarcat motocicleta de cealaltă parte în Thailanda și am mers la Baza Aeriană Udorn. După două zile, șeful de birou din Saigon a venit pentru vizita anuală și mi-a spus: „Hei, puștiule, ți-ar plăcea un loc de muncă?”. Douăzeci și patru de ore mai târziu, aveam o telegramă albastră în cutia poștală care îmi oferea 90 de dolari pe săptămână să merg direct în Saigon. Am ajuns cu toate catrafusele, cu motocicleta legată de partea din față a ușii de la cabina pilotului înaintea primului rând de scaune dintr-un avion DC-4 al Air Laos. Mi-am coborât motorul pe scări și eram în Vietnam!

Cât ați fost în Saigon înainte să mergeți pe front?

Cred că au fost vreo zece zile până să fiu trimis în mijlocul țării, în Trecătoarea Mang Yang, unde fusese prinsă într-o ambuscadă o tabără a Forțelor Speciale. Trimiseseră un grup masiv de recunoaștere cu camioane, mitraliere, jeepuri și chestii. Am fost acolo trei zile. Ajutam ceilalți soldați să adune toți americanii și mercenarii care fuseseră omorâți. Am sfârșit sub un foc greu al trupelor din Viet Cong ascunse în tufișuri. Nu țin minte să fi tras prea multe cadre bune în ziua aia. Nu aveam nicio idee ce se întâmpla, era o situație foarte ciudată.

Publicitate

Cum a fost prima oară sub foc?

A fost ciudat. Nu aveam nicio idee ce se întâmplă, nu aveam nicio idee cum funcționează treburile în armată. Eram un mucos. Fusesem în țară zece zile, uniforma mi-era nepătată și bocancii erau încă lustruiți. Toată lumea urla în limbaj milităresc.

Știind ce știu acum, realizez că vietnamezii știau exact cine eram, ce făceam și unde mergeam. Nu era politica lor să omoare reprezentanții media. Media le făcea treaba prin demoralizarea populației americanae. De fapt, era un tip care lucra pentru New York Times și Time, era șeful de birou din Vietnam și reușea cumva mereu să scoată corespondenții capturați. După ce s-a terminat războiul, a reieșit că era colonel în Viet Cong, cel mai avansat spion pe care îl aveau.

Un elicoper îl ridică pe Prinţul Norodom Ranariddh de la un miting politic după alegerile sponsorizate de ONU din Cambodgia, din 1993.

A fost corectă strategia? A funcționat presa în favoarea Viet Congului?

Pot spune fără îndoială că acoperirea a afectat opinia publică. Orice poză despre război e una anti-război. Cred că a fost primul și ultimul război raportat complet deschis. A fost primul război cu televiziune, primul război în culori. A fost primul cu radio în direct și prima oară când pozele erau transmise aproape în același timp în care le făceai. Nu chiar, dar în mai puţin de 24 de ore. Nu mai existase astfel de acoperire instantanee a unui conflict. Nu spun că fotografia a oprit Războiul din Vietnam, dar cred că a contribuit la influențarea opiniei publice. Părea să aibă un efect de înfiorare asupra psihicului american când aproape fiecare orășel vedea pe cineva care se întorcea acasă într-un coșciug. L-a forțat sau ajutat să ajungă la un final.

Publicitate

Ai plecat din Vietnam în 1967 și te-ai întors în 1968. La ce ai lucrat în perioada aia?

Am fotografiat Războiul de Șase Zile. M-au repartizat de partea arabă, așa că am petrecut șase săptămâni în Liban și Iordania, ceea ce a fost destul de ciudat. Apoi am petrecut aproape două luni jumate în Saint-Tropez, Franța, implicat într-un mare eveniment cu acid. Jucau o piesă de Picasso într-un cort mare și venise să cânte un grup britanic de fusion rock numit Soft Machine. M-am implicat complet în teatrul acesta ciudat. Soft Machine mergea prin jur cu o sticlă mare de acid Sandoz și dădea hituri… te lăsa praf. A fost genul meu de refulare după șase săptămâni de război. Apoi m-am întors în New York, unde am început să acopăr rock’n’roll-ul și am sfârșit arestat cu The Doors în New Haven, Connecticut.

Un Jim Morrison iritat, care urmează să fie luat pe sus în mijlocul concertului din New Haven, Connecticut, în 1968. Cânta The End.__

Atunci ai fost închis cu Jim Morrison. Cum a fost?

Era unul din momentele alea în care îţi spui „IISUSE, asta-i ireal”. Stăteam într-o celulă cu toți oamenii ăștia în jur: iubita mea, care lucra pentru revista LIFE, un alt corespondent al unei reviste, Morrison, doi-trei bețivi. Îmi tot venea să spun: „Ce căutăm aici! Ăsta nu-i nici măcar un scenariu de film!” Era nervos că fusese stropit cu spray paralizant în culise de poliție după ce un tip se plânsese că prietena lui i-o supsese lui Jim prin culise. Au sfârșit prin a-i năvăli în cabină și a-l spray-a chiar înainte să iasă pe scenă să cânte. Evident că era praf de fumat, dar să fii dat cu spray paralizant e nașpa, e mult mai rău decât gazul lacrimogen. Eram așa tensionați că realizaserăm când am intrat în dubă că aveam toate drogurile astea cu noi. Am ajuns să mâncăm toate cuiele și celelalte droguri pe care le aveam. Când am ajuns la închisoare, ne ieșiserăm din minți. Pe Jim l-au scos destul de repede, cred că și-a tras un avocat mare. Nu l-am mai văzut vreodată. S-a sfârșit cu șase pagini în LIFE, apoi LIFE a pierdut negativele, ceea ce a fost cea mai proastă parte a întregii chestii.

Publicitate

Apoi a fost întoarcerea în Vietnam pentru Mini-Tet?

Mini-TET a fost foarte scump pentru mass-media, am pierdut opt oameni într-o săptămână. Inamicul a arătat lumii că putea arunca în aer orice, că poate ocupa ambasada americană și lua districtele capitalelor provinciale și practic închide totul. Ca fotograf, nu puteai da greș, puteai prinde garantat acțiune oriunde mergeai și imaginile tale s-ar fi vândut.

Victima unei capcane este luată pe sus de Forţele Speciale, după ce forţele americane abia ajunseseră în sudul oraşului Da Nang, Vietnam, septembrie 1965.

În cartea ta „Page After Page”, ai scris despre o noapte din 1965 când erai staționat într-un avanpost împreună cu un grup al Forțelor Speciale. A̦ţi fost invadați în miez de noapte și a trebuit să te aperi personal. Care-i linia dintre combatant și observator?

Când se ajunge la astfel de situații, în inima bătăliei, inamicul nu are timp să diferențieze între cineva cu un tricou negru și o cameră și tipul cu insigna Forțelor Speciale de lângă tine. N-o să vadă diferența. În genul acela de situație nu aveam de ales. În agitația bătăliei, nimic nu are sens, singurul tău gând e că nu vrei să fii acolo, dar din păcate nu poți apăsa un buton ca să te ștergi din situație. Ei bine, poți, dar se cheamă moarte.

Mi se dăduseră o armă și câteva cartușe la sosire și mi se spusese că dacă o iau razna lucrurile, acolo vei fi, iar eu eram acolo. Cred că fiindcă suntem fotografi, nu tragem tocmai rău. L-am lovit pe tip de trei ori în piept, exact unde trebuia. Nu purta nici un fel de armură.

Publicitate

Nu simt nimic față de asta, deşi ar trebui să simt. A fost doar o noapte foarte rea. Nu aveam de ales. Nu exista alternativă. Nu poți întoarce timpul, nu poți schimba istoria. Am aprins destulă tămâie pentru el, am meditat. Nu a mai trebuit să folosesc arme de atunci.

Un alt lucru despre care povesteşti în carte este un ceas Rolex pe care îl avea̦i și care se pierdea de fiecare dată când erati lovit. Într-un caz, a fost returnat după doi ani. Mai a̦i acel Rolex?

Nu. L-a luat o târfă din Manchester. Fotografiam un grup rock numit Happy Mondays în anii ’70. Ne-am dus în Hacienda și ne-am făcut praf. Am luat o târfă și ea s-a ales cu Rolexul.

O măicuţă trece pe lângă cadavrul unui soldat nord-vietnamez după un atac asupra unei tabere de prizonieri de război, care s-a încheiat cu un masacru în tabăra de refugiaţi Dong Lach în 1969.

Ai fost rănit de mai multe ori în Vietnam. Ce răni ai avut?

Am fost lovit de patru ori, plus un accident de motor, deraierea unui tren și un accident de mașină unde un vehicul a intrat printr-un gard de sârmă ghimpată a doua zi după Crăciun și mi-a tăiat creștetul. Ultima rană a fost o mină la granița Vietnamului cu Cambodgia. Am fost aruncat în aer după ce am ieșit din elicopter. Nu-mi amintesc prea mult. Îmi amintesc că parcă era din altă lume. Mă aruncase și aveam probleme cu funcționarea, dar nu știam prea bine ce se întâmplase. M-am împleticit până la elicopter, am schimbat lentilele la aparat și am mai tras câteva cadre; nu-mi mai amintesc multe după, m-am trezit pe o targă în spital gata să intru în preoperator. Nu știu la câte ore după operația de zece ore m-am trezit, dar aveam durerea asta incredibilă în penis, unde băgaseră un cateter. Cred că aia a fost mai dureros decât ce s-a întâmplat cu capul meu.

Publicitate

Cât a durat recuperarea?

În total probabil vreo opt luni, apoi un an până la al doilea set de operații de reconstrucţie la cap. M-au zburat la spitalul Walter Reed din Washington timp de vreo două săptămâni, eram primul civil de acolo, apoi la un centru de reabilitare în New York, unde am fost internat patru luni. Spre finalul acelor patru luni începuseră să-mi dea drumul în weekend-uri, așa că am mers la Woodstock.

Te-ai dus la Woodstock, deşi erai internat?

Da, doar o zi. Mă rog, nici măcar aia. Am prins trei cântece. Aveam o gaură în cap unde lipsea craniul și șchiopătam pe două cârje. Nu eram în prea bună formă să acopăr un concert rock. Simțeam că o să mor [râde].

_Mulți membri media n-au fost așa norocoși. De exemplu, am înţeles că o să începi să lucrezi documentarul _Lost Brothers_ anul ăsta, în care detaliezi căutarea colegilor pierduți pe care a̦i întreprins-o. Ce se întâmplă cu asta?_

_Căutarea nu s-a oprit niciodată cu adevărat. Am făcut primul film, „Danger at the Edge of Town” în 1989-90. Acela a ridicat mai multe întrebări decât răspunsuri. În total, 37 de oameni media au dispărut în Cambodgia. Douăzeci dintre ei, inclusiv prietenii mei Sean Flynn și Dana Stone, în lunile aprilie și mai 1970. O parte din sorțile lor au fost determinate. Toți au avut sfârșituri foarte proaste. Căutarea este pentru a afla ce s-a întâmplat, nu pentru a le găsi rămășițele. După vreo 40 de ani, asta probabil n-o să se întâmple. Vreau şi trebuie să le aflu soarta pentru a-mi găsi propria pace. Rezolvarea ar fi închiderea cercului care a născut _Requiem.

Publicitate

Un băiat e disperat după moartea suroririi sale după atacul unui elicopter în timpul atacului Mini-Tet din mai 1968.

Un soldat american rănit este adus la zona de aterizare din nordul Saigonului în Martie 1966.

A fost evident o călătorie incredibilă. Date fiind experiențele tale, ce sfat le-ai da aspiranților la fotografia de război de astăzi?

N-o faceți. Mai devreme astăzi am stat și m-am uitat la fotografiile unui coleg din recenta lui călătorie în Cairo. În anii 1960, ar fi putut vinde cinci-șase astfel de fotografii pentru un spread și poate o copertă pentru 3-4000 de dolari și să mai primească și un comision pe deasupra. Era plătit 250 de euro de una din agenții și primea 25 de euro de la EPA ca să folosească zece imagini, iar acestea mergeau pe prima pagină a New York Times și a altor ziare. Cum poți trăi din asta? Nu aș vrea să intru în jocul ăsta acum.

Și războaiele s-au schimbat. N-ar trebui să spun asta, dar Vietnam a fost distractiv. A fost o perioadă distractivă. Mergeam în poligon, trăgeam cu M-60 din ușa elicopterelor și cu mitraliere gemene din fața șalupelor, fumam opiu grozav și luam o bere rece. Era periculos când erai lovit, te căcai și pișai pe tine, dar răsplata era destul de rezonabilă. În termeni de loc în care să duci un război, Vietnam era unul grozav. Dacă te uiți la Irak, e groaznic. Afghanistan e un loc frumos, dar unul oribil pentru un război. Vietnam avea mâncare bună și femei frumoase, în Irak și Afghanistan nu poți agăţa femei sau lua o bere. Bosnia a fost și mai rea: oameni de nepronunțat în locuri de nepronunțat, bocnă iarna, caniculă vara și mâncare de rahat.

Traducere: Aura Stan

Tagged:VietnamThe DoorsFotografieJim MorissonWoodstockFotografVice BloginterviúrazboiTim Pager

FYI.

This story is over 5 years old.

Războiul din Vietnam a fost plin de mâncare bună şi femei superbe

VICII x DELICII