Refugiații africani duc un trai deprimant într-o fostă închisoare olandeză

Acum câteva săptămâni, am fost în Amsterdam să vizitez o comunitate de refugiați africani numită „We Are Here”, care trăiește într-o fostă închisoare numită „Vluchthaven”. Guvernul olandez îi consideră ilegali și în ultimii doi ani au fost foarte vizibili pentru că au protestat împotriva indiferenței pe care politicienii olandezi o arată față de imigranți și refugiații din țările aflate în război.

Cei care nu locuiesc în celulele închisorii trăiesc într-un garaj nefolosit cunoscut sub numele de „Vluchtgarage” - o structură rece din ciment de la periferia orașului. Acum situația lor a devenit și mai disperată pentru că perioada în care au avut voie să locuiască aici s-a încheiat și în scurt timp vor ajunge în stradă.

M-am întâlnit cu ei să-i întreb cum e să trăiești într-o clădire care inițial avea scopul de a găzdui răufăcători. Vluchthaven găzduiește în momentul de față 130 de refugiați fără țară printre care se numără și Thomas, originar din Sudan și fondator al comunității We Are Here, care m-a întâmpinat la intrare în timp ce îmi lăsam datele gardienilor care încă monitorizează închisoarea.

Thomas din Sudan

După un tur rapid al celor cinci etaje ale închisorii, m-am așezat undeva cu Thomas să-mi povestească cum a luat naștere We Are Here. „Am fondat We Are Here ca să atragem atenția asupra faptului că locuim pe stradă și în aceste adăposturi temporare. Trebuie să facem vizibile problemele cu care ne confruntăm zilnic. Nu aveam nicio altă opțiune decât să stăm pe străzi și eram tratați ca niște infractori, de multe ori eram închiși. Mulți dintre noi au petrecut ani de zile în închisoare. Nu avem demnitate și trăim într-un vid politic și juridic.”

O refugiată somaleză.

Thomas mi-a spus că el și un grup de refugiați și-au pus corturile în stradă în Amsterdam în 2012 ca să facă problema vizibilă. Au fost dispersați rapid și mulți dintre ei au fost arestați.

Au rămas împreună și și-au păstrat energia. Au organizat proteste cu corturile și au squattat clădiri în mai multe zone. Până la urmă au obținut o mică victorie: primarul Amsterdamului le-a oferit adăpost în fosta închisoare. „Așa că am acceptat această ofertă pentru șase luni care a început pe 3 decembrie 2013”, a spus Thomas, „deși mulți dintre noi au fost excluși din motive birocratice și au fost nevoiți să ocupe Vluchtgarage la câteva zile după ce ne-am mutat aici. Suntem în continuare împreună în We Are Here, dar locuim separat.”

Thomas mi-a explicat că majoritatea persoanelor din We Are Here au cerut azil în repetate rânduri. În Olanda, refugiații au acces gratuit la avocați. Dar avocații nu sunt întotdeauna calificați și dornici să ajute – uneori nici nu apar la tribunal.

Marea majoritate a refugiaților sunt în șah, pentru că, pe de o parte, e dificil să primești azil. Pe de altă parte, le e imposibil să se întoarcă în țările natale, unde îi așteaptă război sau persecuție din partea societății. E riscant și dificil să plece în alte țări europene, pentru că legea Dublin II le interzice refugiaților să părăsească țara în care au cerut pentru prima oară azil. Dacă sunt găsiți altundeva, sunt trimiși înapoi în prima țară unde au aplicat pentru azil și vor ajunge într-un centru de detenție, deci tot la închisoare.

Hassan din Somalia.

Thomas mi-a spus că majoritatea refugiaților au petrecut mult timp – luni sau ani – în centrele de detenție și sunt traumatizați, iar clădirea le reamintește mereu de asta. Majoritatea oamenilor au acceptat oferta primarului pentru că nu au avut nicio altă opțiune. Era iarnă și nu aveau unde să stea. L-am întrebat pe Thomas ce se va întâmpla când vor fi dați afară. „După data respectivă, cine știe? Suntem obișnuiți să fim tratați cu indiferență, așa că nu ne așteptăm să-i pese cuiva.”

Cei care nu locuiesc în Vluchthaven stau într-un garaj abandonat – Vluchtgarage. Am fost și acolo să arunc o privire și am găsit o situație dezastruoasă. E o clădire cu camere mari în care oamenii trăiesc fără intimitate și fără căldură. Femeile nu pot trăi acolo pentru că nu sunt în siguranță. Peste o sută de bărbați locuiesc în dormitoare improvizate. Nu prea aveau nimic de făcut, doar stăteau degeaba pe acolo.

Nagi din Sudan

Acolo l-am cunoscut pe Nagi, un bărbat în vârstă de 31 de ani care a fugit din Sudan acum trei ani. Mi-a spus că după ce a terminat școala generală, a plecat în capitala sudaneză la Universitatea din Khartoum, unde și-a luat diploma în Științe Politice și a făcut un master în Relații Internaționale. Cât a stat în Khartoum, a activat în Mișcarea De Eliberare a Sudanului (SLM) și a lucrat în mai multe programe internaționale pentru drepturile omului printre care și Salvați Copiii. Din cauza activității sale în cadrul SLM, a intrat în vizorul serviciilor de informații sudaneze. După ce a primit amenințări cu moartea și el, și familia lui, a fugit în Olanda. De atunci, a petrecut 13 luni prin centre de detenție, închisori și pe stradă. Nagi e co-fondator la We Are Here și lucrează împreună cu mulți alți refugiați la găsirea unei soluții pentru problema lor.

„Vreau să le transmit un mesaj celor din State și din alte țări: toți suntem imigranți, în multe feluri. Cu toții am emigrat la un moment dat. Chiar și regina Olandei a emigrat în Canada în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Noi de ce nu putem face asta? Dacă mă întorc în Sudan, voi fi arestat sau chiar ucis din cauza opiniilormele politice.”

Contractul cu închisoarea se încheie la finalul acestei săptămâni. Refugiații pe care i-am întâlnit erau speriați și nu știau ce vor face după asta. Consiliul municipal votase pentru un plan de adăpost pentru refugiații considerați bolnavi sau vulnerabili. Traiul într-o fostă închisoare e departe de a fi ideal, dar le-a oferit câteva luni de relativă stabilitate.

Am întrebat-o pe una dintre voluntare să-mi spună ce va urma. Mi-a zis că situația se schimbă rapid. „După ziua de sâmbătă, aproximativ o sută de refugiați care momentan locuiesc la Vluchthaven vor fi din nou pe stradă. Doar cincizeci de refugiați sunt considerați prea vulnerabili ca să poată locui pe străzi. Unii au voie să rămână pentru că încearcă să se întoarcă în țara natală. Toți cei care nu sunt considerați vulnerabili sau nu încearcă să se întoarcă acasă vor rămâne pe stradă, fără să li se ofere vreo alternativă. E o situație disperată și nimeni nu știe ce e de făcut.”

@gcwingman

Traducere: Oana Maria Zaharia