Regizorul filmului „Fear and Loathing in Las Vegas” ne-a vorbit despre filme și bani

Am crescut cu filmele lui Terry Gilliam, care au avut un impact major asupra mea. În unele grupuri de șoareci de bibliotecă este cunoscut ca membrul non-britanic al grupului Monty Python, creatorul animațiilor stop-motion strivite de piciorul pythonian și presărate printre sketchurile lui John Cleese, sketchuri hiperbolizate împreuna cu Eric Idle și alți membri ai Flying Circus (Circul Zburator). În alte grupuri este asociat cu filme fantastice, geniale și suprarealiste, ca Time Bandits (Bandiții timpului), despre un băiat care se alătură unei bande de pitici ce călătorește în timp, în diverse perioade istorice, în încercarea de a găsi și de a fura o comoară, sau ca Brazil (Brazil), un thriller distopic despre un angajat guvernamental visător care este prins în ghearele nemiloase ale unei birocrații de coșmar și torturat de un personaj cu mască de bebeluș, interpretat de Michael Palin.

Apoi, sunt de notorietate pentru el: distribuirea lui Brad Pitt în rolul polițistului paranoic din 12 Monkeys (Armata celor 12 maimuțe); transformarea de un urât absolut a lui Johnny Depp din Fear and Loathing in Las Vegas (Spaimă și scârbă în Las Vegas); transformarea lui Jeff Bridges într-un cadavru ambulant, dependent de heroină din Tideland (Țara minunilor); finalizarea peliculei The Imaginarium of Doctor Parnassus (Dr. Parnassus), în ciuda faptului că actorul principal, Heath Ledger, a murit înainte de terminarea filmărilor. Cea mai recentă peliculă a sa, Zero Theorem (Teorema Zero), din 2013, îl are ca protagonist pe Christoph Waltz, total lipsit de păr, care, la cererea lui Gilliam, și-a ras sprâncenele pentru rolul programatorului agorafobic aflat în căutarea sensului vieții.

Gilliam a vorbit ultima dată cu VICE în 2009, recent însă a acceptat cu entuziasm să vorbească din nou cu noi și să ne povestească despre cel mai nou proiect al său, nu un film, ci o carte de memorii pre-postume, numită, cum altfel decât, Gilliamesque. Cartea, publicată în octombrie, se dorește a fi „o privire neîngrădită asupra unicității minții creative și un portret original al culturii pop de la sfârșitul secolului al XX-lea", imediat însă, devine evident faptul că este mult mai mult de atât. Coperta este uimitoare, iar paginile sunt pline de suprarealismul colorat, de operele de artă fără egal ale lui Gilliam, fie că este vorba de colaje de inspirație victoriană sau de imagini de pe numeroasele și complexele sale platouri de filmare.

Deși este unul dintre cei șase suprarealiști ai grupului tipic britanic Python, Gilliam, în vârstă de 75 de ani, s-a născut și a crescut în Minneapolis. A renunțat însă la cetățenia americană în 2006, afirmând că nu a fost neapărat o decizie influențată de politică, ci mai degrabă de aspectele legate de taxe și impozite. Acesta explică în memoriile sale că „timp de 40 de ani nu a avut nici o reținere să plătească taxe către două state, asta până când George W. Bush a revenit la putere pentru a se înfrupta din ciolanul prezidențial". Așadar, motivele lui au fost oarecum politice, iar tehnic vorbind putem spune că este britanic, având în vedere că locuiește la Londra de aproape 50 de ani.

Am vorbit recent cu el la telefon și am avut impresia că seamănă puțin la voce cu un fost prieten de-al meu căruia îi plăcea să-mi folosească rujul: suna patern și în același timp puțin efeminat într-un mod jucăuș și aristocratic. Avea o voce caldă, vie, dar cu tendințe către explozii maniacale.

Citind Gilliamesque, am aflat cu surprindere că a fost majoretă șef, șeful clasei și șef de promoție în ultimul an de liceu. „Am fost o vedetă", mi-a spus. „Eram foarte popular". La facultate a studiat inițial fizica, și asta pentru că, după război, toată lumea studia matematică și științe exacte.

„Totul se rezuma la construirea tehnologiei viitorului", spune Gilliam. „Fizica era însă prea abstractă și dificilă pentru o ființă simplă ca mine. Întotdeauna am preferat activitățile practice și fizice. Mi-am schimbat specializarea în științe politice pentru că presupunea doar patru cursuri obligatorii și aveam astfel posibilitatea să-mi creez propriul model de educație liberală. Puteam opta pentru cursuri de teatru sau filosofie orientală, care erau mult mai interesante. În tot acest timp am lucrat: întru-un oficiu poștal, o măcelărie, o fabrică de mașini. Liniile îngrozitoare de producție care apar deseori în animațiile Monty Python au fost inspirate de această experiență."

Mai târziu, Gilliam a predat cursuri de actorie la Camp Roosevelt, lângă Palm Springs, un loc ideal unde vedetele de top de la Hollywood își puteau abandona odraslele pe timpul verii; mi-a spus că „a fost mai practic așa, decât să fi măturat părul de pe jos într-un beauty salon". Mi-a povestit că a încercat, la sfârșitul anilor '50, o punere în scenă grandioasă a operei Alice în țara minunilor, dar a fost nevoit să renunțe la proiect în ultima săptămână din cauza „lipsei totale a infrastructurii care ar fi trebuit să mă ajute să-mi transpun viziunea din bidimensional in tridimensional. A fost ușor să-mi imaginez tot proiectul", a povestit Gilliam. „Dificil a fost să fie pus realmente în practică fără a avea la dispoziție timpul, banii și talentul minim necesar pentru a-l realiza."

„S-ar părea că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult", am replicat eu pe un ton semi-glumeț, stârnindu-i râsul. Gilliam are un simț al umorului de invidiat, chiar impresionant, aș spune.

Acest simț al umorului i-a fost de folos prestigiosului regizor în momentele dificile ale carierei sale de producător de film. Caută pe Google Ghinionul lui Terry Gilliam și primul rezultat al căutării va fi un articol din 2008 din the Guardian, numit „De ce este Terry Gilliam urmărit de ghinion?". În 2012, Blouin Artinfo se întreba „Ar putea oare Terry Gilliam să facă un film fără să fie lovit de vreo nenorocire?". De altfel, s-a făcut chiar și un documentar despre necazurile din cariera sa de regizor. Spre marele său merit însă, acesta a mers mai departe.

Când l-am întrebat care a fost cea mai mare problemă în realizarea filmelor, a râs și m-a întrebat: „Care din ele?", iar apoi mi-a răspuns concis și pe un ton serios: „Banii."

A continuat, explicând: „Zero Theorem, se știe, a fost realizat cu un buget de doar opt milioane de dolari, dar nu pare să fi costat doar atât. Pare mult mai costisitor. Uneori, nevoia de a veni cu soluții ingenioase pentru a compensa lipsa banilor poate scoate la suprafață cele mai bune idei creative. În plus, ai posibilitatea să apelezi la ajutorul prietenilor. Matt Damon a venit vreo două zile, Tilda Swinton a venit și ea o zi sau două. Talentul nu a fost niciodată o problemă."

A continuat spunând: „Uite, de exemplu, The Brothers Grimm (Frații Grimm) a fost filmul meu cu cel mai mare buget. Cu toate astea nu arată mai bine decât Zero Theorem, ceea ce demonstrează că banii nu sunt totul. Uneori, să ai prea mult poate chiar să dăuneze. Un exemplu de restricții bugetare care aduc plus valoare? Când nu-ți permiți cai – folosește nuci de cocos!", a spus Gilliam, făcând referire la gluma din Monty Python and the Holy Grail (Monty Python și Sfantul Graal), în care cavalerii călăreau cai invizibili în timp ce scutierii loveau nuci de cocos între ele pentru a produce sunetul copitelor. Tehnica avea la bază metoda celor de la radio BBC care foloseau jumătăți de nucă de cocos pentru a reproduce sunetele făcute de cai.

VICE stă de vorbă cu Terry Gilliam:Ar fi fost de neconceput să nu vorbim despre cea mai explozivă peliculă a sa, Tideland, din 2005, care îl are ca protagonist pe Jeff Bridges, în rolul unui tată singur, dependent de heroină, care moare din cauza unei supradoze și ajunge să fie împăiat de vecinii bolnavi mintal ai familiei cu care se împrietenește fiica sa. Filmul a primit critici negative din cauza scenelor cu conținut sexual.

„Oh, Tideland!" a exclamat regizorul. „Nimeni nu vrea să vorbească despre Tideland."

Poate pentru că este atât de tenebros, m-am încumetat să spun, însă Gilliam nu a fost de acord.

„Nu, se întâmplă asta pentru că toți o compătimesc pe fetița al cărei tată consumă heroină", a replicat el. „Să susții că un copil este o creatură mică și nevinovată, este de căcat." Subiectul este dezvoltat în Gilliamesque: „Copiii au capacitatea de a se ridica după ce cad. Sunt făcuți să supraviețuiască. Asta a fost întotdeauna dilema oricărui părinte – îți faci griji că i s-ar putea întâmpla ceva copilului tău, dar imediat ce te-ai gândit la asta, îți dai seama că își poate purta și singur de grijă."

Gilliam a continuat spunând că realizarea filmului Tideland a fost „o experiență unică și eliberatoare," în comparație cu The Brothers Grimm, primul său proiect de după răsunătorul eșec cu Don Quijote, celebrul personaj al lui Cervantes, film a cărui producție a fost întreruptă definitiv în urma unei lungi serii de probleme, inclusiv distrugerea platourilor de filmare din cauza unor inundații. S-ar părea că the Weinsteins s-a implicat atât de mult în realizarea peliculei The Brothers Grimm, încât Gilliam a afirmat că la un moment dat a simțit că frâiele producției nu mai erau în mâinile lui.

„Ajunsesem să mă simt ca în armată, iar atitudinea de tip: Prietene, asta nu e problema mea este total neindicată pe un platou de filmare, așa că da," spune, rememorând experiența, „Tideland a fost o schimbare cât se poate de fericită."

Gilliam susține în memoriile sale că Tideland i-a oferit posibilitatea să redescopere copilul din el – despre care afirmă că a suspectat întotdeauna că ar fi o fetiță. „A fost o glumă", mi-a răspuns râzând, când l-am chestionat în legătură cu acest subiect. „Am impresia că nu mai are nimeni simțul ironiei."

Totuși, gluma lui Gilliam conține și o urmă de adevăr. Acesta scrie în Gilliamesque: „Cred că secretul supraviețuirii este să încerci să păstrezi mereu viu copilul din tine, oricum ar fi el. Toți avem capacitatea de a ne minuna sau de a fi surprinși, o pierdem însă pe măsură ce înaintăm prin viață. Eu am fost suficient de norocos încât să găsesc activitatea care mi-a permis să țin progenitura asta mereu vie."

Dacă Tideland este cel mai controversat film de pe lista lui Gilliam de capodopere suprarealiste, atunci Time Bandits, din 1981, este poate cel mai reprezentativ pentru genul film de familie. „Am ajuns să fac Time Bandits încercând să vând proiectul pentru Brazil, de care producătorii însă nu erau deloc interesați", scrie Gilliam. „Asta m-a determinat să spun, „Bine, dacă nu vreți să fac ceva pentru adulți, o să fac atunci pentru copii."

Time Bandits a fost „cel mai de succes" film pe care l-a făcut, mi-a spus, iar acest succes a făcut ca Gilliam să primească și alte oferte de la Hollywood, prima parte din seria Harry Potter, de exemplu, proiect care a ajuns însă în final la Chris Columbus, regizorul Home Alone (Singur acasă).

„J. K. Rowling a vrut ca eu să-l regizez", mi-a mărturisit, „până la urmă însă m-am bucurat că nu am făcut-o pentru că, din câte am înțeles, studioul i-a băgat atât de tare sula în coaste regizorului încât totul s-a transformat într-un coșmar pentru el."

Gilliam a refuzat, de asemenea, să regizeze și filmul cult Enemy Mine (Inamicul meu), din 1985, avându-l ca protagonist pe Dennis Quaid, în rolul unui pilot rămas izolat pe o planetă pustie împreună cu un umanoid reptilian extraterestru din rasa Dracs, interpretat de Louis Gossett Jr.

„Time Bandits m-a propulsat pentru scurt timp pe lista regizorilor de top", explică Gilliam. „În aceste condiții mi-am permis să refuz un proiect al unui studio important. Conform logicii sadomasochiste de la Hollywood, faptul că i-am refuzat i-a făcut să mă dorească cu orice preț, astfel că mi s-a oferit în sfârșit șansa de a realiza Brazil", un film fantastic inspirat de cinematografia anilor 1940 și având la bază profețiile amuzante ale lui Gilliam despre cum va arăta în viitor Marea Britanie a anilor '80. Așa se face că îl vedem pe instalatorul jucat de Robert De Niro înghițit de un vortex de ziare. Sau pe Jonathan Pryce înaripat, zburând peste nori și monoliți ca să se lupte cu un robot samurai.

Gândindu-se la Brazil, acum, după 30 de ani de la realizarea sa, Gilliam spune: „Unii văd într-o oarecare măsură profetică descrierea de atunci a lumii în care oamenii nu făceau altceva decât să se uite la filme vechi pe ecrane mici, să consume mâncare extravagantă grețoasă, sau să urmeze sfaturi bolnăvicioase și să apeleze la chirurgie plastică, totul într-o atmosferă dominată constant de amenințări teroriste. Toate aceste aspecte erau deja prezente în anii '80. Într-o oarecare măsură, Brazil nu a fost doar distopie, ci și documentar."

Am ținut neapărat să vorbesc cu Gilliam și despre influențele culturale majore care l-au marcat, un melanj de Mad magazine și Biblie. „Sigur că am citit Biblia!", a exclamat. „În anii '50 Biblia era cea mai cunoscută carte în America. Toată lumea o citea pe atunci, nu era ca acum când nu o mai deschide nimeni."

Subiectul este dezvoltat în Gilliamesque: „Dacă ai crescut citind Biblia, fără îndoială vei considera că este de datoria ta să schimbi lumea într-un loc mai bun. Cred că ironia și/sau sarcasmul la care am apelat frecvent, au făcut ca filmele mele să fie pline de idealism, atât la nivelul procesului de producție, cât și la cel al temelor abordate. Deseori se apelează la cinism pentru a masca propria inabilitate de a face fapte bune. Cred că asta m-a și atras la simțul umorului britanic, acest popor având o reacție aproape patentată pe latura asta…Nu au rezistat ca imperiu, dar au învățat să accepte eșecul și să se amuze pe seama lui."

O influență deosebită asupra lui Gilliam au avut și poveștile Fraților Grimm, despre care acesta spune că au fost la fel de cenzurate ca și Vechiul și Noul Testament. „Este foarte interesant," spune el, „cultura noastră de aici și-a tras seva, însă nimeni nu se gândește la acest lucru."

De la carte la film, tot ceea ce ține de fantastic și ficțiune l-a fascinat pe Gilliam, care râde isteric la ideea că directorii de studio din LA numesc scriitorii creatori de conținut; îi compară cu niște vaci mulse până la ultima picătură și face referire, în acest context, la romanul lui Don DeLillo, Zgomotul alb. „Consumerism american și mass-media", a spus regizorul. „La asta mă duce cu gândul căcatul ăsta cu creatorul de conținut."

Filme 3D ați vrut vreodată să faceți? l-am intrebat. „Glumești?" mi-a răspuns. „Sunt prea costisitoare!"

L-am întrebat și ce părere are despre gafa celor de la Variety, care au publicat din greșeală, pe site-ul revistei, necrologul regizorului. „Absolut ilar," a spus Gilliam. „Mereu fac căcaturi de genul ăsta!"

La sfârșit l-am întrebat ce planuri de viitor are – un alt film? O carte cu ilustrații? Un roman grafic?

„O să stau și o să mă holbez la computer cum fac de obicei", mi-a răspuns, iar de data aceasta ironia nu a mai trecut neobservată.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alți regizori:
Cel mai prost regizor de la Hollywood din toate timpurile
Un regizor îţi explică cum se face pornografia pentru feministe
Am stat de vorbă cu regizorul filmului „Mad Max: Fury Road"