Nu-i Robbie Williams cel mai penal produs al Marii Britanii?

Deci se pare că Robbie Williams a jignit Rusia cu muzica lui. Clipul de la noua lui piesă, „Party Like a Russian" – în care Robbie cântă în ceva ce-arată ca o bibliotecă mega elegantă, înconjurat de balerine – a fost criticat de mass media rusească, pentru că stereotipizează cultura țării. Unii zic că-i aproape rasist.

Faza asta a provocat niște controverse în redacție: pentru unii, e-o dovadă în plus că Robbie Williams e cel mai penal produs de export al Marii Britanii. Pentru alții, e-o dovadă în plus că Robbie e Regele Caternicii. Uite, aici se ceartă pe tema asta Joel Golby de la vice.com, cu Angus Harrison de la thump.com:

Joel Golby: Salut, Angus. Aș vrea să-ți propun o teorie și-i o teorie tare simplă, care zice cam așa: Robbie Williams e, fără dar și poate, cel mai penal produs de export al Marii Britanii. Știu că tu ești un susținător al lui Williams, DAR mă văd nevoit să insist să te uiți la tot clipul lui Robbie Williams pentru „Party Like a Russian" înainte măcar să-ncerci să-mi dai o replică.

Angus Harrison: Ok, da, poate că „Party Like a Russian" are niște neajunsuri – dacă m-ai pune să-l apăr, e adevărat că m-aș cam chinui puțin. Dar aici ni se prezintă un element crucial al personalității lui Robbie. Ceea ce tu ai interpretat greșit ca fiind „penal" e, de fapt, o dovadă a dedicării lui neînfricate față de – și nu știu cum să formulez chestia asta mai clar, de bine de rău – „caterincă groasă". Dacă n-ar avea caterinca asta tot timpul, ar fi Gary Barlow – nimic altceva decât un Tory bine-crescut de care-i place maică-tii. Poate că „Party Like a Russian" nu-i cel mai bun cântec pe care l-a scos vreodată, dar e-o dovadă în plus că n-o să dispară tăcut în noaptea-ntunecoasă, ca să producă single-uri pentru campania Children in Need și să fie jurat la X-Factor. Avem nevoie de fața asta a lui Robbie Williams. Nu-i penală, e, mai degrabă, impulsul ăsta esențial de „să mai și râdem, în morții ei de viață, frate'" – o filosofie pe care cred că putem s-o apreciem cu toții.

JG: Dar și Gary Barlow are rolul lui, iar ăla e să producă poze alb-negru cu el, pentru coperta albumului, în care se uită pe jumătate furios la propriile mâini, pentru albume de balade dedicate ălora care li se par Coldplay „un pic exagerați". Funcția pe care-o îndeplinește Robbie Williams de 17 ani încoace, eu unul tot n-am înțeles-o. A avut cântecul ăla despre mileniu în 1999. De-atunci încolo, din câte pot eu să-mi dau seama, tot ce-a făcut a fost să poarte o succesiune de sacouri excentrice și să se uite-n sus și la dreapta peste umăr, la ceva, plus să mai vină din când în când cu fața foarte aproape de cameră și să zâmbească cu buzele strânse, ca un cimpanzeu, și, tot din când în când să mai ridice o sprânceană nedumerită la niște dansatori din spate, iar apoi, o perioadă, a fost blană pe speed și obsedat de OZN-uri. Ce face Robbie Williams, mai exact? De mai sunt încă obligat să-l văd atât de des?

AH: Ca să citez din „Feel": „îmi curge prea multă viață prin vene". E ca un copil isterizat de vata de zahăr la bâlci, al cărui rol e să ne-aducă tot timpul aminte că nimic pe lume, nici măcar „a fi serios", nu poate fi luat prea în serios. Barlow e omul baladelor pentru Marks & Spencer – strălucire și precizie – pe când Robbie e întruchiparea imperfectă, dar liberă, a unei vieți trăite din plin. Robbie e pentru toți cei care-au îndrăznit vreodată să se pișe pe înțelepciunea convențională și să-și oxigeneze părul oricum. E savantul idiot al artei de-a te distra. E și-un fel de înger și nu prea-l merităm. Scuze, îmi cântă „She's the One" în alt tab și aproape că mi-au dat lacrimile – ia-mă ușor.

Eu zic că negi rolul lui Robbie pentru că negi o parte din tine. A-l iubi pe Robbie înseamnă să iubești rebelul din tine.

JG: Deci tu zici că-l urăsc pe Robbie Williams pentru că mă urăsc pe mine însumi.
AH: Practic, da.
JG: Trebuie să rumeg la asta.

Ok, bun, păi ca să ajungem la esență, trebuie, de fapt, să ne-ndepărtăm de ideea că Robbie Williams a fost, poate, rasist la adresa întregii Rusii și, în loc de asta, să ne concentrăm, gen, pe celelalte piese ale lui, pornind de la singura piesă bună pe care-a scos-o vreodată – „Rock DJ" – cele trei balade acceptabile pe care le cântă – „Angels", „Feel", „She's the One" – și-apoi să trecem repede peste ele și să ajungem la „Rudebox":

Pentru mine, „Rudebox" e fix momentul în care-a murit Robbie din anii '90 și s-a născut Robbie din anii 2000, iar asta înseamnă ceva, într-un fel pe care n-o să-l înțelegem complet în următorul deceniu, sau poate mai mult, după ce mai scoate trei albume de swing și se umflă încet, încet, pân-ajunge la dimensiunile lui Brando dinainte să moară. Faza e că Robbie cel din anii '90 (1990–2006) chiar era mișto pe bune: era Britania Cool la sticlă, domina lejer Knebworth, avusese un șir de freze mișto, fără greș, țopăia pe la conferințele de presă Sony și urla: „Sunt bogat! Sunt bogat!" Era fix atât de obraznic și voios pe cât te-aștepți de la un fost star de mega-boyband, care-a devenit între timp megastar pe cont propriu, pe bune. Și-apoi și-a pus o salopetă cu fermoar de la Adidas, a tras fermoarul până-n gât și-a cântat rap din colțul gurii-ntr-un lift, iar chestiei ăsteia i-a zis „Rudebox" și, din nou:

Aproape că mă doare să văd fiecare secundă din clip și eu nici măcar nu-s Robbie Williams. Gen, încerc să mi-l imaginez pe Robbie Williams cum se uită la chestia asta și nu tresare atât de violent că-i moare creierul. Nu pot. Deși a fost făcut în 2006, clipul ăsta e cel mai mare trip din filmul „așa-și imaginează anii '90 c-o să arate viitorul": dansatori fără chip care rup raze laser, în timp ce Robbie, într-un prim-plan aproape nemișcat, poartă smoking peste vestă; rap lent și poante care curg spre un refren slab de te piși pe el. Și deja s-a și rupt ceva în Robbie însuși: avea doar 32 de ani când s-a făcut chestia asta și, cumva, pare mai bătrân, super departe de vârful a ceea ce-nseamnă să fii cool. Alunecă pe gheață ca să-ncerce să ajungă din nou acolo. Și-a treia chestie e că, în cei zece ani care-au trecut de-atunci, a tot încercat să refacă piesa asta. Pentru cine e piesa „Rudebox", Angus? E pentru tineret, pentru consumatorii înrăiți de pop? Nu. E pentru mamele care-i cumpără CD-urile, ca să-i asculte baladele la bucătărie și-n mașină? Nu – ele sar peste piesa asta imediat după ce zice el: „Olimpiada pentru persoane cu nevoi speciale". Deci există vreun public relevant pe care-l ratez eu, care consumă cu aviditate piese de Robbie Williams? Sau e numai el care latră de-unul singur într-o cameră goală, pân-o ia razna?

AH: Hai să ne concentrăm pe câteva erori pe care le-ai comis. Da, „Rock DJ" e în top – chiar dacă eu tot nu pot să văd clipul – dar tot acolo sunt și „Let Me Entertain You", tot acolo e și „Come Undone", tot acolo e și „Millennium", tot acolo e și „Kids". Trio-ul despre care spui tu că-s „balade acceptabile" constă, de fapt, într-un triumvirat de ode atât de emoționante încât trec de diferențele sociale. Mie-mi place să le văd ca parte dintr-un triunghi al vieții. „Feel", o piesă excelentă despre naștere și momentul în care simți pentru prima oară lumea (oarecum, nu chiar, dar intră și tu-n joc); apoi „She's the One", pentru prima iubire; și „Angels" pentru când mori. Închipuie-ți un artist atât de priceput la a comunica despre experiența umană că poți să-i pui piesele la fel de bine și când ieși din uter și când ești coborât în țărâna noroioasă.

Da, există „chestiunea «Rudebox»". Colegul meu Josh Baines chiar a scris un eseu fix despre piesa asta, în care-o descrie drept „cea mai obraznică din catalogul de piese obraznice ale obrăznicăturii". Cred că rezumă perfect motivele pentru care „Rudebox" nu-i o porcărie, cum crezi tu. Da, tehnic vorbind e un pic cam proastă și conține niște referințe la Olimpiada pentru persoanele cu handicap care lasă de dorit – un vers scris probabil de Jim Davidson – dar distilează refuzul lui Robbie de-a se pune la costum, cu cravată la gât, ca să cânte imnul național. Lumea mereu se ia de artiștii care-au fost odată tineri și cool, dar care, cu vârsta, au devenit plictisitori și și-au pierdut tocmai acea joie de vivre care i-a făcut atât de îndrăgiți la-nceput. Robbie n-a pățit asta niciodată; se maimuțărește de când lumea, iar „Rudebox" e pur și simplu cea mai extremă formă de expresie al momentului lui de maximă maimuțăreală. Tu mă-ntrebi pentru cine e „Rudebox". Eu îți răspund: e pentru Robbie.

Cred că motivul pentru care ți-e greu să-l evaluezi e că n-a murit. E la fel de ireverențios ca pe vremea când a țopăit afară pe ușa conferinței de presă la care-a urlat cât e de bogat. E la fel de anti-mainstream ca pe vremea când trăgea din joint cu Liam Gallagher, sau ce-or fi făcut ei acolo. Robbie Williams e un spirit neînfrânt. Lumea fără el ar fi un loc întunecat și rece, plin de balade anonime și muzică „bună" și-atâta tot.

Pe bune, acum, poți să-mi mai dai vreun exemplu de star pop britanic care s-a purtat, a cântat, sau a intrat în jocul ăsta la fel ca Regele Robbie? Altul care-ar putea să bea o bere cu tine, s-o ciupească pe maică-ta de fund și-apoi să te facă să plângi cu o baladă așa ucigător de sensibilă că aproape vrei să-ți moară o rudă, ca s-o mai asculți o dată? Nu, nu poți.

JG: E enervant, că-mi vine să-i trag una lui Robbie Williams – nu pot să mă abțin! De fiecare dată când îl văd într-o vestă calculată-n așa fel încât să i se vadă tatuajul ăla dubios de pe piept, îmi vine să-i trag una! Îmi vine să-i trag una ca să nu-i mai meargă mâinile, să nu mai poată să facă gestul ăla cu scuturatul cravatei, gen, pe care l-a văzut și el într-un clip cu The Rat Pack pe YouTube, înainte să cânte la The Jonathan Ross Show! Îmi vine să-i trag una până sângele meu și-al lui devin unul singur! Până când intră un legist și zice trist: „Obrăznicătură mică din Stoke, adio" – dar acum încep să-ți înțeleg punctul de vedere și, sincer, e enervant.

Ce spui tu e că Robbie Williams e Bun, De Fapt, pentru că, într-un fel, nu poate să dea greș, pentru că are un soi de dispreț sarcastic față de propria imagine și direcția în care-o ia cariera lui, o relație relaxată cu succesul care-a venit după ce s-a-mbogățit, pentru că, de fapt, nu mai trebuie să aibă succes. Majoritatea starurilor nici nu se-apropie de nivelul ăsta de scârbă față de propria persoană până pe la 60 de ani, iar Robbie a reușit, de la frageda vârstă de 42 de ani. Și pentru asta, respect.

Dar îl și urăsc. Iartă-mă. Nu pot să scap de asta. E deja o chestie animalică. E un impuls adânc, tenebros, care vine din corp, un instinct de animal, la fel cum găsesc porcii trufe și-și mănâncă câinii propriul căcat. Nu poți să-l scoți din mine cu logica și cu repetatul. Pur și simplu îl urăsc pe Robbie Williams. Foarte mult.

AH: Văd că-ncepi să pricepi – la mine-o să se pună ca o victorie pentru Robbie și pentru mine. Habar n-am de ce vrei atât de mult să-l pocnești, dar bănuiesc că aduce un pic cu puștiul obraznic din clasă, care alterna între a fi super haios și super eervant. Eu unul cred că Robbie Williams e ultimul bastion al Britaniei Uncool, o parte importantă din identitatea noastră națională, căreia-i plac țigările, mutrele haioase și discuțiile despre teorii ale conspirației cu amicii, după câteva beri. Nepăsarea aia dinainte de anul 2000, care-a fost strivită mai peste tot, prin alte părți, în ultimii zece ani sau așa ceva. Acum că alunecăm într-o perioadă de cultură omogenizată și diviziuni sociale, eu o să-i păstrez cu prețuire amintirea poveștilor despre cum i s-a făcut laba, spuse la The Graham Norton Show și aparițiile lui la Soccer Aid și multe altele. E tipul care-aș fi vrut și eu să fiu, tipul în care sper să mă transform, într-o zi.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre muzicieni:
Cei mai îngrozitori 123 de muzicieni ai tuturor timpurilor
Poveștile muzicienilor români cu drogurile, de la halucinații în direct până la condamnări pentru trafic
De ce are nevoie România de un Guvern de muzicieni