De ce românii sunt the shit

Internetul abundă de câţiva ani cu tot felul de scrieri care spun că dacii erau the shit prin partea asta a Europei, ba chiar şi dincolo de ea, că aveau o super-civilizaţie, că nu ei au învăţat limba Romei, ci romanii o vorbeau pe-a lor, că, una peste alta, pe aici ar fi buricul lumii. Asta nu înseamnă că noi suntem cojile din buric, din contră, ca urmaşi ai celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci şi noi suntem the shit, numai că nu o ştim prea bine. Toate teoriile astea, ale celor pe care scriitorul Dan Alexe îi numeşte „dacopaţi", au fost deja respinse drept nişte nerozii. Am descoperit, însă, poveşti interesante care îi leagă pe urmaşii dacilor şi ai romanilor (şi ai zecilor de alte neamuri care s-au mai perindat pe aici) de Alexandru cel Mare, Ginghis Han şi căderea Constantinopolelui.

Ce-are Sulla cu prefectura este o întrebare nu lipsită de o anumită obrăznicie, care se adresează când vorbitorul abordează teme care aparent nu au nicio legătură. Într-adevăr, sula, unealta folosită de cizmari pentru a găuri pielea, nu are nimic de-a face cu instituția administrativă a prefecturii. Pe de altă parte, Lucius Cornellius Sulla, celebrul om de stat roman din secolul 1 înainte de Christos, a avut legătură cu prefectura și prefecții și de aici a luat naștere și această întrebare-capcană, care a profitat de omonimia dintre unealtă și numele marelului general. Acestea fiind zise, cred că putem întreba care este legătura dintre Ahile și moldoveni, fără a risca să fim luați, peste picior, cu întrebarea, „ce-are Sulla cu prefectura?"

Ahile, precum se știe, este eroul Iliadei lui Homer, cel mai mare războinic al aheilor care au asediat Troia. Zeci de generații de copii ai Greciei antice au crescut auzind barzii cum recită Iliada și imaginându-și că vor deveni viteji asemeni lui Ahile. Din toți acei copii, istoria l-a reținut pe fiul regelui Filip, Alexandru. Abia ieșit din copilărie, tânărul Alexandru, care dorea să i se alăture-n legendă lui Ahile, a purces la cucerirea întregii lumi cunoscute. Când a murit, la doar 33 de ani, în străvechiul oraș al Babilonului, Alexandru își scrisese, prin fapte, propria sa legendă și propria pagină de istorie, care, de altfel, l-a recompensat cu supra-numele „cel Mare".

Mulți dintre generalii care i-au urmat n-au mai visat la marele Ahile, ci și-au dorit victorii precum acelea de la Granicus sau Gaugamela. Dintre toți acei generali care visau la Alexandru, romanul Cezar este cel care a transformat Republica Romană în cel mai mare imperiu al antichității. Visând la Cezar, al cărui nume îl purta ca titlu, dar și la Alexandru cel Mare, Traian a cucerit Dacia, declanșând procesul de formare a poporului român. Și cnejii ruși și-au luat titlul de Cezari, apoi au căutat să se apropie de mările calde, pe care Cezar și urmașii săi le îmblânziseră și stăpâniseră.

S-a întâmplat ca Moldova să fie în calea lor, iar urmașii legionarilor lui Cezar Traian au ajuns sub stăpânirea Cezarului de la răsărit. Mai amintesc că, la Babilon, unde a murit Alexandru, unul dintre cele două animale sacre de pe poarta lui Ishtar era, în acea vreme, bourul, pe care l-a întâlnit și Cezar în peregrinările sale și l-a descris în De Bello Gallico. Iar ruperea Moldovei în două a fost hotărâtă de un țar pe care îl chema Alexandru și un sultan care, ca stăpân al Constantinopolelui, își arogase și titlul de Kaiser sau Cezar. Care Cezar, ca să revenim la prefectură, a trecut Rubiconul și a devenit dictator al Romei și fiind inspirat de Lucius Cornellius Sulla.

Şirul de evenimente care avea să ducă la proclamarea califatului de către Abu Bakr al Baghdadi şi toată nebunia de astăzi cu Statul Islamic a început acum mai bine de opt sute de ani cu un omor şi răpirea unei femei; valahii apar şi ei prin această poveste şi nu este vorba de pasiunea ulterioară a unor fii şi fiice de agricultori pentru carpetele cu „Răpirea din Sarai" cu care şi-au decorat odăile.

Victima omorului, prin otrăvire, a fost o căpetenie mongolă, Yesügei, iar cea a răpirii a fost fiica unei alte căpetenii. Mortul era tatăl unui anume Temujin, iar răpita – soţia aceluiaşi Temujin, frumoasa Börte. Pentru a pune mâna pe moştenirea părintească – pentru că tribul, nerecunoscător, nici nu a vrut să accepte să fie condus de fiul de nouă ani al lui Yesügei – şi, mai târziu, pentru a-şi recupera nevasta, Temujin a trebuit să înveţe să comande oameni şi să îşi atragă aliaţi; a făcut-o atât de bine, încât după vreo treizeci de ani adusese sub ascultare toţi mongolii, care l-au proclamat Ginghis („mare") Han.

Odată rezolvată problema şefului, mongolii s-au pus pe cai şi, timp de o sută de ani, au jefuit cam tot ce le-a ieşit în cale din stepele lor până în centrul Europei şi Egipt, la vest, China şi nordul Indiei, la sud, başca o bucată zdravănă din ţinuturile ruşilor. Printre victimele lor a fost şi Califatul Abbassid, făcut fărâme odată cu Baghdadul.

Văzând prăpădul făcut de mongoli printre musulmani, un gânditor pe nume Ibn Taymiyyah s-a apucat să scrie despre revenirea la vremurile de aur ale Islamului, obligaţia credincioşilor de a se angrena în războiul sfânt, jihad, şi dreptul acestora de a se răscula împotriva acelor conducători care nu sunt buni musulmani. Scrierile lui Ibn Taymiyyah le-au plăcut foarte mult fundamentaliştilor moderni – wahabbi şi salafi – şi sunt citate copios de cei mai agitaţi dintre aceştia, jihadiştii lui Bin Laden&Co.

Invaziile mongole au fost oprite de mamelucii care stăpâneau Egiptul, unde reuşise să fugă şi ultimul Abbassid. Acesta a moştenit titlul de calif al strămoşilor săi şi l-a transmis urmaşilor până când mamelucii au fost zdrobiţi de otomani. Odată cu Egiptul, sultanul de la 'Stambul a preluat şi titlul de calif, pe care l-a păstrat până când Mustafa Kemal Atatürk a desfiinţat Imperiul şi a proclamat republica. Aşa că, mulţumită mongolilor şi lui Atatürk, Abu Bakr al Baghdadi a avut şi ce să proclame şi cu ce ideologie să-şi atragă adepţii.

Şi care este legătura cu valahii, cu care te-ai lăudat mai devreme?… te întrebi, nu fără îndreptăţire, ca un cititor care a avut răbdarea să mă urmărească până aici.

În calea mongolilor, din Balcani până hăăăt departe, dincolo de Urali şi de Marea Caspică, sălăşluiau triburile cumane, pe care călăreţii lui Genghis Han le-au împins către est. Chiar dacă mai bătuseră pădurile Valahiei şi înainte, doar după ce mongolii le-au dat un ghiont, cumanii s-au gândit că ar fi bine să se aşeze prin zonă şi să se facă boieri. Aşa s-a făcut că valahii – ne-o spune Neagu Djuvara în Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti – s-au procopsit cu o ţară, o boierime şi, peste acestea şi norod deopotrivă, un vodă.

Alţi cumani, unii dintre ei poate chiar neamuri cu Basarabii şi boierii lor (dar asta e doar o speculaţie!) au fost luaţi robi şi duşi în Orientul Mijlociu, pentru a lupta în armatele sultanilor aflaţi într-o veşnică gâlceavă. Acei sclavi, numiţi mameluci, aveau să se răscoale şi să pună stăpânire pe Egipt pentru următorii două sute şi ceva de ani, până când i-a adus sub ascultare Selim I, cel care a reorientat expansiunea otomană către Orient şi este ţinut la mare cinste de regimul lui Erdogan, care se visează lider regional.

Selim I a domnit în aceeaşi perioadă ca şi Neagoe Basarab, boierul din neamul Craioveştilor care a întrerupt stăpânirea Basarabilor cumani peste Ţara Românească. Şi, în sfârşit, următorul care i-a bătut pe mameluci a fost Napoleon Bonaparte; de numele lui s-au legat speranţele de independenţă ale boierilor din Ţara Românească, iar nepotul său, Napoleon al III-lea, a pus umărul la Unirea principatelor.

De fapt este vorba de un singur ardelean, un anume Orban din Braşov, dar am folosit pluralul pentru multiplelele faţete ale personalităţii sale: creştin care i-a ajutat pe turci să obţină cea mai mare victorie a lor împotriva creştinătăţii, inventator care ţinea foarte mult să îşi vadă proiectele realizate, dar ţinea la fel de mult şi să scoată bani buni din asta, personaj istoric, personaj literar – eu am auzit prima oară de el citind, în copilărie, excelent documentata Căderea Constantinopolelui a lui Vintilă Corbul – şi personaj de film. Nu se ştie exact nici căreia din principalele naţionalităţi ale Ardealului îi aparţinea – deşi cei mai mulţi zic că ungur, e posibil să fi fost neamţ sau chiar şi valah.

Orban ştia să facă tunuri şi imaginase un super-tun, capabil să dărâme, zicea el, chiar şi cele mai groase ziduri. Şi-a luat proiectul şi i-a făcut o vizită lui Constantin al XI-lea Paleologul, care purta titlul pompos de Împărat al Romanilor, deşi din vechiul imperiu mai rămăseseră doar capitala, Constantinopole, şi câteva teritorii nesemnificative. Bizantinii nu şi-au permis să plătească onorariul solicitat de Orban, aşa că acesta, spunându-şi, fără îndoială, că, dacă banii n-au miros, cu siguranţă că n-au nici religie, s-a dus la tânărul sultan otoman, Mehmet al II-lea.

Mehmet tocmai se gândea să facă, împreună cu armata, o plimbare până la Constantinopole şi a fost foarte receptiv la ideea unei arme care să niveleze zidurile.

Tunul lui Orban s-a dovedit a fi o armă redutabilă însă, din păcate pentru meşterul transilvănean, Dumnezeul creştinilor nu dormea, aşa că, după câteva salve, tunul a explodat cu tot cu Orban şi visele lui privind o viaţă de huzur; planurile tunului şi pasiunea pentru bombarde le-au rămas, însă, otomanilor, care o vreme au avut cea mai puternică artilerie din lume.

Până la urmă tot ienicerii, recrutaţi, cum se ştie, dintre copii de ghiauri din Balcani, au fost cei care i-au venit de hac Constantinopolelui, într-o zi de marţi, ceea ce a şi dat naştere celebrei expresii cu „marţi, trei ceasuri rele". E un pic ironic că ce mai rămăsese din Imperiul Roman, care în vremurile de aur îşi ţinea cetăţenii mulţumiţi cu pâine şi circ, a căzut sub săbiile unor sclavi cu tichii caraghioase, ale căror regimente erau construite în jurul bucătăriei, de la gradele militare – çorbaci, „cel care face supa", colonelul ienicerilor, aşçi usta, „bucătar-şef" sau maior, etc. – până la cazanul de gătit, care era cel mai important bun al unui regiment – dacă se pierdea în bătălie era jale pentru ieniceri, iar dacă era întors cu fundul în sus de către aceştia, era jale pentru sultan, pentru că însemna că sclavii săi se răsculau.

De unde tragem concluzia că proverbul cu „la plăcinte înainte…", chiar dacă o fi de sorginte balcanică, avea un cu totul alt înţeles pentru ieniceri.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Mai citește de același autor:
În războaiele cu jihadiștii luptă toți, dar se bate cine poate Aisha, femeia pentru care s-a modificat Coranul