Sebastian Meyer a fondat prima agenţie foto din Irak

Sebastian Meyer e un fotograf American care a părăsit Londra pentru Irak în 2009, unde împreună cu colegul lui pasionat de fotografie Kamaran Najm, a înființat prima agenție foto din Irak, Metrography. Cu 60 de fotografi la bord, Metrography a ajuns de la zero la cea mai de încredere sursă de fotojurnalism local într-o țară care a suferit din cauza războaielor timp de zeci de ani. Sebastian a fost prezent la conflicte din Irak, Afghanistan și Libia și a fost premiat de multe ori pentru lucrările lui. A câștigat un premiu Exposure în categoria Documentar și Fotojurnalism pentru fotografiile pe care le-a făcut în Libia, iar anul acesta a fost selectat ca unul dintre cei mai buni noi fotografi de către Magenta Flash Forward. Sebastian a luat o pauză dintre gloanțe și fotografii ca să vorbească cu noi despre agenția lui și viața în Irak și Libia.

VICE: Să începem cu Libia. Ce te-a adus aici?

Sebastian Meyer: Eram în misiune în Bagdad în timpul revoluției egiptene și era foarte dificil să rămân blocat în Irak. Mă trezeam în fiecare dimineață la 5 și mergeam să fac poze. Seara mă întorceam acasă și mă uitam la evenimentele din Egipt pe Al-Jazeera. Voiam foarte mult să fiu acolo, dar nu puteam renunța la misiunea mea. Când am terminat-o, Mubarak deja fusese doborât și începuse revoluția în Libia. Așa că am condus din Bagdad la Sulaimaniyah, unde locuiesc acum. Am primit 7 000 de dolari cash pentru o misiune din ianuarie, i-am băgat într-un ciorap și am luat avionul spre Cairo. Acolo m-am întâlnit cu Washington Post și am condus spre Libia.

Cât ai stat acolo?

În total, o lună și jumătate. Nu voiam să plec, dar aveam de predat o prezentare în Minnesota la începutul lui mai. M-am gândit s-o anulez, dar până la urmă am hotărât să merg. Eram foarte obosit. Libia avea o poveste incredibilă. Accesul pe care îl aveam era uimitor, povestea fascinantă reușea să capteze atenția tuturor. Uneori era și periculos și de-a dreptul înspăimântător.

Care e cea mai înspăimântătoare situație în care te-ai aflat?

Eram în Misurata când am ieșit cu ehipajele de ambulanță în centrul orașului. Peste tot în jur explodau bombe și rachete. Misiunea echipajului de ambulanță era să stea pe poziții până când era nevoie de el, așa că am stat acolo în timp ce în jur ploua cu bombe. Nu era nimic de fotografiat, nimic de făcut, nimic care să-mi ia gândul de la ce se petrecea acolo. A trebuit să stau acolo și să observ cu inima-n dinți tot ce se petrecea.

Toți cei 60 de fotografi de la Metrography sunt trimiși în misiuni? Care e povestea celorlalți fotografi? Cum au ajuns la voi?

Nu, doar zece dintre fotografii noștri fac fotografii la un standard destul de înalt cât să primească misiuni. Fotografii noștri vin din tot felul de medii diferite. Unii dintre ei au tați fotografi. Alții pus și simplu au început să fotografieze ca hobby, după care au început să lucreze pentru ziare în timpul războiului. Avem câțiva fotografi care au absolvit instituții de artă. Mulți dintre fotografii tineri au fost refugiați, iar cei mai în vârstă au participat la războiul dintre Iran și Irak. Fiecare are câte o poveste remarcabilă.

Cum i-ai găsit?

Vorba merge din gură-n gură. Toți se cunosc între ei, așa că a fost destul de ușor în unele cazuri. Cel mai greu a fost să-i găsim în cele mai periculoase și izolate zone: Anbar, Mosul și alte zone sudice. Femeile fotograf se găsesc cel mai greu.

Câte fotografe aveți?

Avem două și ambele fac treabă excelentă. Julie Adnan a fost publicată în National Geographic. Atât Julie cât și Bnar fac lucrări unice. În primul rând, au acces la 50 la sută din populație la care noi nu avem. Apoi, îi derutează complet pe bărbații de aici ca fotografe. E dezarmant. În general, fotografiile lor au o atmosferă mai intimă decât cele făcute de colegii lor de sex masculin.

Cu ce alte obstacole vă confruntați lucrând în Irak zi de zi? Trebuie să fiți pe fază mereu?

Cea mai mare problemă e paranoia pe care o creează jurnaliștii – mai ales fotografii și cameramanii. Guvernul e paranoic, forțele de securitate sunt paranoice, oamenii sunt paranoici. Pierdem multă vreme încercând să convingem oamenii să ne lase să-i fotografiem. În termeni de siguranță, viața în nord, unde locuiesc, e liniștită. Dar restul Irakului nu e deloc liniștit. Trebuie să fii foarte alert și atent când ești în astfel de zone. Acestea fiind spuse, acum pot trece ușor drept kurd fără să atrag prea multă atenție. Așa că atunci când fotografiez în centrul Irakului, nu-mi fac griji că voi fi privit ca un străin.

Ai mai mult profit acum că majoritatea ziarelor au plecat din Irak și poți vinde mai multe fotografii? Sau le pasă mai puțin de Irak oamenilor, acum că războiul s-a terminat?

Oamenilor le pasă în mod cert mai puțin de Irak acum că armata americană a plecta din zonă. Pe deasupra, oamenii sunt obosiți de poveștile de groază care vin din Irak. Deci nu e la fel de ușor să vinzi povești acum. Dar cum ai zis și tu, nu prea mai e presă pe aici. Deci competiția nu e la fel de mare. Ca să fiu sincer, adevăratul motiv pentru care locuiesc aici nu sunt afacerile – deși de asta m-am mutat aici inițial – ci faptul că locul acesta mi se pare absolut fascinant.

Ce e atât de fascinant aici?

Locul e extrem. Tot ce e mare e enorm, tot ce e mic e minuscul. Nu prea sunt zone gri, zone de mijloc. Istoria se trăiește aici ca prezent, e un loc remarcabil.

Cum se trăiește istoria astăzi în Irak?

Chiar acum în nord kurzii își creează propria țară la care au visat de secole. În sud, lupta se dă între suniți și șiiți. E veche de 1 500 de ani și oamenii încă se luptă ca în secolul şapte. Apoi e diversitatea religiilor, ospitalitatea incredibilă, atitudinea nepăsătoare a oamenilor, muzica, petrolul, structurile tribale. E un loc cu atâtea povești!

Înregistrările tale audio de pe front îl ajută pe privitor să înțeleagă mai bine situația. Simți că asta e important într-o epocă în care oamenii devin desensibilizați de expunerea copleșitoare la imagini dramatice?

Da, sunt convins că e important. De fapt, încep să privesc cu alți ochi fotografia de război. Nu cred că o singură imagine statică e destul de puternică ca să-și atingă scopul. Dacă fotografiile de război nu cutremură privitorul, atunci nu spui povestea bine. Simt că ne-am obișnuit cu toții cu imaginile de război și e datoria mea ca jurnalist să spun o poveste destul de bună cât să captez din nou atenția tuturor. Una dintre modalitățile prin care încerc să fac asta e adăugarea de sunete la fotografii.

Nu crezi că această nouă responsabilitate pe care ți-ai asumat-o ar putea dăuna concentrării tale ca fotograf?

Înregistrările mele audio sunt cel puțin amatorești, dacă nu mai rău. Orice jurnalist de la radio ar fi rușinat să transmită ceva la calitatea asta. Deci, după cum se vede, nu mă pot concentra la amândouă. Deci îmi agăț un reportofon la șold și ies să fac fotografii. Într-o lume ideală, mi-ar plăcea să lucrez împreună cu un jurnalist radio și cred că ar fi o colaborare excelentă.

Ți se pare că fotojurnalismul profesionist se stinge cu cât echipamentul de înaltă calitate devine tot mai accesibil tuturor?

Nu am stat niciodată să mă uit în urmă la zilele de glorie ale fotojurnalismului. Cred că deja era pe moarte când am intrat eu în domeniu. Nu cred că e din cauză că toată lumea are câte un aparat foto, deși și asta a contribuit. Cred că s-a întâmplat pentru că fotografii și-au pierdut din valoare din cauza internetului. Fotografiile sunt foarte bune pentru reviste și ziare, dar când ajungi să citești totul online, de ce să te mulțumești cu o imagine când poți să te uiți la un videoclip? Site-ul BBC, de exemplu, avea câte o fotografie la fiecare articol cu trei ani în urmă. Acum au videoclipuri.

Traducere: Oana Maria Zaharia