Soni îţi dă tripuri literare

Ilustraţie: Mircea Pop

Azi, la ora 19:30, scriitorul Andrei Ruse lansează cea de-a treia ediţie a romanului Soni la librăria Cărtureşti. Cartea prezintă povestea Soniei, o tânără de 26 de ani bolnavă de cancer care mai are doar jumătate de an de viaţă şi modul în care ea se confruntă cu situaţia asta. Primele ediţii ale Soni au aprins scântei din cauza tonului colocvial al naratorului, al momentelor în care boala se îmbină cu tripuri dubioase şi sex, dar mai ales, prin finalul romanului care a fost intens criticat ca fiind din topor.

Oricum fie că vă place, fie că nu, Soni e genul de roman care o să vă zgândăre un pic.

Soni a fost romanul cu care Andrei a debutat la 22 de ani. Prima ediţie, un draft care nu apucat să fie revizuit aşa cum ar trebui, a apărut cu idei amestecate şi bucăţi de text în stiluri diferite. Chiar şi Andrei spune despre ea că „era ca şi cum ai schimba posturile TV şi unul ar fi pe mute, iar altul cu sunetul la maximum.” În cea de-a doua ediție a rezolvat doar greşelile de ortografie şi de tipar. Acum, în ediţia finală, a tăiat aproape un sfert din roman pentru a-l face simplu şi coerent. A modificat dialogurile și a schimbat structura capitolelor. Toate astea au dus la un final nou al cărții, scurt şi la obiect.

Andrei crede că cei care au urât cartea prima dată, nu o vor aprecia nici acum, dar le mulţumeşte înverşunaţilor pentru publicitatea făcută şi constructivilor pentru critica care l-a ajutat să evolueze ca autor. Mai jos aveţi un fragment din roman, în care personajul principal are un trip foarte dubios, din care se trezeşte cu greu.

Tot oraşul fusese părăsit. Ştiam şi de ce, anunţaseră la radio, undeva pe la prânz. Îmi aminteam toată agitaţia care fusese. Traficul insuportabil, oamenii care se călcau în picioare, maşinile care nu mai ţineau cont de niciun semn de circulaţie, până şi câinii care urlau ca lupii. Singurul care nu crezuse că meteoritul va pica exact în Bucureşti şi că fusese o conspiraţia, a fost Andrei Gheoghe. Gheorghe, care stătea în parcul de la Unirii şi trăgea dintr-un joint.

- Soni!!! ţipa Dana şi trăgea de mine de toate încheieturile.

Afară era lumină. Şi lumina mă irita îngrozitor.

- Soni, ce dracului ai?! Trezeşte-te!!

Dana era speriată. În faţa canapelei extensibile în care dormisem de naiba ştie când, erau toate cutiile de medicamente pe care le consumasem. Trei cutii goale de Tusin, încă vreo trei de Regenon, o scrumieră plină de resturi de jointuri şi peste vreo trei sticle goale de vodcă.

Camera a început să zvâcnească. Pereţii se apropiau. Varul se auzea crăpându-se, la un nivel microscopic. Auzeam atomii. Percepţia mea era distorsionată. Mi-am privit abdomenul. Pielea se unduia ca şi cum ceva s-ar fi zbătut înăuntru. Nenorocitul de viermele grohăia.

Dana părea că se agită. Se mişca în reluare. Mă împingea şi îmi dădea palme într-una. Imaginile reale pe care le vedeam începeau să se transforme în desene animate.

M-am trezit pe un culoar imens. Mirosea a spital. Picioarele şi mâinile îmi dispăruseră. Nu mă vedeam deloc. Dana şi maică-mea stăteau rezemate de un perete. Ba plângeau, ba se îmbrăţişau.

Am încercat să le strig, să le întreb ce mama naibii aveau. Dar nu mă auzea nimeni. Nu puteam să mă mişc pentru că nu aveam corp. Nu puteam decât să rotesc realitatea, puţin în stânga sau puţin în dreapta, în sus sau în jos. Ca şi cum aş fi avut numai capul sau numai ochii. Eram o cameră video digitală.

S-a deschis o uşă. A ieşit mai întâi o asistentă sexoasă. Apoi doi tipi în halate verzi care împingeau o targă. Un cadavru învelit într-un cearşaf de un alb perfect. Aproape radia.

Maică-mea i-a oprit şi a sărit efectiv pe targă, îmbrăţişând cadavrul. A tras într-o parte cearşaful, îndeajuns cât să-mi văd chipul. Capul chel, ras perfect, care lucea, ochii închişi, încruntaţi, tenul foarte palid, buzele mult mai roz decât le aveam. Dana era paralizată. Scotea nişte sunete pe care nu le puteam auzi. Nu le putea auzi nimeni. Erau zbieretele din creierul ei.

Capul meu mort s-a desprins brusc de corp, în zgâlţâiala provocată de maică-mea. Am văzut apoi cum m-am rupt în zeci de bucăţi. Mâinile-mi căzuseră într-o parte, picioarele la fel, sânii… Căzusem lângă targă. Maică-mea leşinase.

Capul a început să mi se rostogolească pe culoar. Lovindu-se, crăpându-se în toate părţile, până când a început să lase în urmă o dâră subţire de sânge. Cei doi bărbaţi în halate verzi au luat-o la goană după el. Era inutil, prinsese o viteză incredibilă. Capul meu era o bilă de bowling, care se mişca cu viteza luminii. Doctorii alunecau pe dâra de sânge. Capul era o cometă.

Iar holul nu se termina nicăieri. Părea incredibil de mic, dar era cât tot universul. Am urmărit imaginea încontinuu, mai bine de o oră. Maică-mea leşinată, Dana paralizată, doctorii alergând după craniu, alunecând pe sânge şi pe bucăţi de creier.

Mă blocasem în acel vis.

[…]

M-am trezit într-o închisoare. Una de femei. Eram în celulă cu încă două ţigănci. O curvă care-şi omorâse peştele pentru că nu împărţise banii corect. Mai avea de stat încă şase ani. Despre cealaltă nu ştiam decât că a fost găsită vinovată de furt. Mai avea doar un an. Eu fusesem condamnată pe viaţă, dar cu cancerul, urma de fapt să ies mai devreme decât ele. Ne învăţaserăm una cu cealaltă. Ajunsesem chiar să ne dăm limbi şi toate nopţile să ni le petrecem, băgându-ne în vagine degetele şi frecând pereţii umezi cu forţă. În găoaza Larisei îmi încăpea toată mâna şi asta mă amuza.

Zilele treceau lent şi nu aveam dreptul la niciun vizitator. Era o tipă, Matilda, în altă celulă, care ne făcea rost uneori de câte-un telefon mobil. Vorbeam atunci cu Andrei şi îi mai spuneam ce se întâmplă, ca să ştie cum să termine romanul.

Învăţasem multe. Învăţasem să mă bat, învăţasem găştile, aveam tovarăşele mele, aveam iubite, aveam sclave, mă împrietenisem chiar şi c-un gardian simpatic, singurul care nu mă forţa să i-o sug. Şi atunci când i-o sugeam, nu mi-o băga până în gât ca să se amuze apoi de felul în care mă înec.

Sigur, din când în când mă mai trezeam în cimitirul morţilor de cancer. Eram de-a casei deja. Învăţasem cum e cu viermii, cum e cu gardienii şi cu zonele fiecăruia. Ştiam toate regulile. Era una singură de fapt: nu puteai schimba nimic.

Îmi admiram de fiecare dată mormântul. Ştii, m-au lăsat să mi-l şi aranjez. Să-mi pun flori pe lateral, să-mi aleg lumânările, să-mi aleg o poză pentru cruce… Lucram câte două ore pe zi la mormântul meu. Gardienii treceau pe lângă mine, să verifice dacă nu cumva descoperisem vreo ieşire sau naiba ştie ce. Se obişnuiseră cu faptul că îmi acceptasem sfârşitul. Nici măcar nu mă mai mârâiau.

Iar în fiecare zi întâlneam alte personaje. Descărcau la intrare, dintr-un tir, cutii întregi cu oameni bolnavi. Apoi îi îngropau şi îi lăsau să fie roşi pentru totdeauna. Puţini, ca mine, aveau privilegiul să mai pierdă timpul pe deasupra.

Gemetele deveneau muzică. Mă obişnuisem cu mirosurile. Doar viermii îmi păreau la fel de scârboşi. Sugeau creierele şi se căcau un fel de bobiţe uscate. Şefii le luau, le amestecau cu ierburi, le fumau… Uneori îmi mai dădeau şi mie un joint, dacă îi mângâiam pe coaie. Ce era să fac, nu? Era un joint demenţial de bun.

[…]

- Soni!!! Soni!!! Trezeşte-te, în puii mei!!!

Am sărit speriată din pat.

- Te rog, Soni… Te rog, nu mă mai pune să trec prin asta, şi Dana plângea.

Mi-am aprins o ţigară. Fusese o noapte incredibil de lungă.

- Soni, nu trăieşti mai mult cu prostiile-astea! şi a început să arunce în stânga şi-n dreapta nervoasă cu medicamentele. Totul e doar în creierul tau!

- Da’de unde ştii tu? A?! Te-ai hotărât să defineşti acum normalitatea şi realitatea?

- Dar e o iluzie! Totul!

- Da, totul… Nu înţelegi că nu mai există nicio diferenţă pentru mine între realitate şi ficțiunea din creierul meu? E ok aşa! Şi mi-e mult mai bine…

- Drogurile nu sunt o soluţie, Soni!

- Vorbeşti ca un primar de ţară, mă, Dana! E acelaşi lucru cu a te uita la un film. Creierul tău e acolo, în film… Atâta tot. Eu doar urmăresc un film care nu se termină niciodată.

- Ai luat doar astea sau ai încercat ceva mai tare?

Dana se uita atentă la cutiile de medicamente din cameră.

- Încă nu… Mi-e ok acum. Ziua trăiesc ceva, noapte trăiesc altceva, sunt tot eu până la urmă, asta nu înţelegi tu… Îmi ajung astea acum.

- E un joc pentru tine, nu?

- Eu ştiu ce e, dar e ceva nou! Nu mai e frica de moarte…

- Ai luat-o razna, Soni!!

- Abia încep să mă trezesc!

- Eşti tâmpită?! şi aproape că mi-a dat o palmă. Tu nu vezi că mai ai puţin şi nu mai ştii care e diferenţa dintre ce dracului visezi şi ce dracului se întâmplă pe bune?

- Care e diferenţa?!

Toate discuţiile se terminau în coadă de peşte. Mă plictiseau. Eu eram mândră că găsisem o nouă metodă de a fenta moartea. Trăiam de două ori mai mult şi de două ori mai intens. Trăiam în dimensiuni diferite. Îmi pierdeam controlul. Îmi plăcea asta. Totul devenise chimie pură, eliberam toate substanţele de care aveam nevoie din creierul meu. Eram oriunde şi oricând.