Tensiunile sunt în creștere în Transnistria

Moment cu un tanc din Tiraspol, Transnistria. Fotografii de autorul articolului.

„Da”, îmi răspunde ea, înmânându-mi un exemplar din ziarul local, „Îmi place aici în Tiraspol”. Face cu degetele în aer semnul pentru ghilimele. Apoi tânăra căreia îi iau interviu tace brusc – o dubiță parchează lângă noi, niște bărbața la costum au coborât din ea și în aer plutește o amenințare. Toți de pe stradă se holbează la mine și la ghidul meu, așa că plecăm să prindem următorul autobuz spre Transnistria. Nu mă pot abține să nu mă gândesc că am scăpat ca prin urechile acului.

Tensiunile sunt în creștere în Transnistria – cunoscută local drept Pridnestrovie – un stat independent nerecunoscut cvasi-comunist care unește Moldova cu Ucraina. Miercuri, în ziua sosirii mele, s-a raportat că soldații ruși făcuseră recent manevre militare aici, stârnind speculații în presa occidentală că regiunea va fi următoarea Crimee, o altă victimă a dorinței bruște a lui Vladimir Putin de a reface Uniunea Sovietică.

Au existat și avertismente isterice de genul „Vin rușii!”, dar acestea nu sunt total nefondate: Rusia are peste 2 000 de trupe staționate în regiune. Generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al NATO în Europa, a afirmat de curând că Rusia e pregătită să dea o fugă până în Transnistria dacă e cazul, iar săptămâna aceasta, parlamentul Transnistriei a trimis un mesaj la Moscova pentru a afla dacă poate deveni parte din Rusia. Regiunea, o fâșie de pământ de câteva sute de kilometri, a fost mai mult sau mai puțin autonomă de la Războiul Transnistrian din 1992, dar a avut întotdeauna strânse legături cu Rusia – un referendum din 2006 a arătat că 97 de procente dintre alegătorii țării voiau să se alăture țării lui Putin.

Dar politica Europei de Est e foarte încâlcită și era greu să înțeleg situația din Transnistria de la distanță, așa că am urcat într-un autobuz și m-am dus într-acolo.

Tiraspol e la o oră și jumătate de condus din Chișinău, capitala Moldovei. E un oraș de 130 000 de locuitori care arată foarte sovietic – de la tancurile și troilebuzele vechi până la statuia lui Lenin care pare să pozeze în Batman. Steagul roșu-verde al regiunii încă poartă însemnele Secera și Ciocanul, iar clădirea parlamentului – o lecție brutală de arhitectură brutalist comunistă – se cheamă Suprema Sovietică. Strada principală a Tiraspolului, Ulitsa 25 octombrie (o referință la ziua independenței Transnistriei) e o șosea largă și pustie, pe trotuarele căreia trec, din când în când, pensionari. Cele câteva mașini care trec demonstrează prăpastia uriașă dintre cei ce au și cei care nu au. Dubițe GAZ ieftine și Lada cu patru uși se intersectează cu Mercedesuri de 100 000 de dolari.

La suprafață, e un orășel liniștit și destul de plăcut. Piețele în aer liber sunt pline de bătrâni care vând de toate, de la lămpi cu gaz la lenjerie intimă second-hand. Printre rândurile de vechituri e un părculeț cu o statuie imensă cu Alexander Suvorov, rusul care a fondat Tiraspolul în 1792 și un panou mare care îi îndeamnă pe tiraspolieni să își „iubească orașul cu orice preț!” Un trenuleț galben din plastic îi transportă pe copii de-a lungul malului râului Dniester, care separă Transnistria de Moldova, națiunea de care aparține oficial. Tinerii fumează și aruncă undițele în apă. Există două discoteci în oraș, dar nu prea e mare lucru de făcut în Tiraspol (nu că ar fi trea mulți tineri petrecăreți – o treime din populație e reprezentată de bătrâni).

Deși Transnistria nu e recunoscută ca națiune de nicio țară membră ONU, de fapt a fost uitată demult de Moldova, care a rămas ea însăși o țară săracă după căderea USSR. Transnistria a fost incorporată de Rusia la începutul secolului XX, când a fost numită parte a Ucrainei sovietice, care a devenit mai târziu Republica Sovietică Socialistă Moldova. În timp ce Moldova a rămas o țară agrară care exportă fructe, Transnistria a devenit o țară industrială care a atras muncitori din est care vorbeau rusă și nu dialectul românesc al vecinilor lor.

Fabricile au rămas până în ziua de azi și lor se datorează cea mai mare parte din venitul intern brut al țării de 1 miliard de dolari – deși, de fapt, Rusia susține economia transnistriană cu subvenții de miliarde de dolari, printre care și o schemă prin care rusia cumpără gaz pentru o companie transnistriană care apoi vinde gazul și păstrează profitul. Potrivit Centrului de Studii Estice din Varșovia, „Transnistria e lipsită de aproape orice condiții necesare creșterii economice.” Economia e controlată de stat, nu există aproape deloc mici afaceri private, iar șomajul i-a făcut pe tineri să emigreze în masă.

Statuia cu Lenin din fața Sovieticului Suprem, sediul parlamentului transnistrean.

Mai e și contrabanda. După ce autobuzul nostru a trecut de granița transnistreamă și documentele mi-au fost verificate de mai multe ori, o mașină mică albastră a parcat lângă noi și șoferul a deschis portbagajul autobuzului și a început să scoată baxuri de țigări Marlboro contrafăcute. „Așa se întâmplă mereu”, a spus Vlad, ghidul meu. Milioane de mărci de țigări contrafăcute sunt traficate din Moldova în Transnistria, apoi pe Marea Neagră prin orașul ucrainean Odessa.

Dar țigările sunt doar vârful aisbergului – se trafichează și ființe umane cu miile, pe aceleași rute, iar în 2011, oficialii moldoveni au arestat șase persoane, printre care doi transnistrieni, pentru că au vândut un kilogram de uraniu îmbogățit polițiștilor undercover care pozau în infractori nord-africani. (A existat un incident similar și în 2012.) Se estimează că există aproximativ 30 000 de tone de muniții convenționale de pe vremea Uniunii Sovietice ascunse între granițele regiunii și probabil că toate sunt de vânzare.

„Nimeni n-are nevoie de genul ăla de arme”, mi-a spus în Chișinău Iurie Leanca, prim-ministrul Moldovei. „Bineînțeles că suntem îngrijorați…Ne facem griji pentru ce ar putea aduce viitorul.”

De când Crimeea a devenit o parte din Rusia, Leanca nu a mai auzit nimic de la Evgheni Shevciuc, președintele Transnistriei, în ciuda eforturilor repetate de a-l contacta. „E în interesul tuturor să păstrăm stabilitatea și să nu lăsăm situația să degenereze”, a spus el. „Nu avem nevoie de asta.”

Această opinie nu e împărtășită de oamenii obișnuiți cu care am stat de vorbă în Tiraspol. Într-o piață acoperită din centrul orașului am cunoscut-o pe Liubov, o femeie de 60 de ani din Ucraina care vinde mere pe care le importă din Caucaz. Revoluția Euromaidan din Kiev a fost „greșită”, mi-a spus ea. Era de părere că revoluționarii ucraineni erau în principal naționaliști de dreapta, zvon promovat de presa rusă. „Vrem ca Rusia să vină aici și să ne protejeze de fasciști.” Părea îngrijorată de faptul că eram american. „Suntem în conflict cu ei”, mi-a spus ea, în timp ce soțul ei se uita agitat în toate părțile.

Într-un părculeț plin de monumente rusești ortodoxe am stat de vorbă cu Konstantin, care asista la construcția unei biserici din cărămidă. Mi-a spus că simte că Transnistria e prinsă în capcană între Moldova și Ucraina, iar ocupația rusă i-ar da mai multă libertate.

Dar e greu să primești un răspuns sincer într-un loc atât de lipsit de libertate și intimitate. Când l-am cunoscut pe Fiodor Nicolaevici, 58 de ani, în autobuzul dinspre Chișinău și mi-am manifestat intenția de a sta de vorbă cu el, și-a răsucit mustața și s-a uitat în jur stresat. Visa să devină crainic la televiziune, dar astăzi deține o companie de autobuze care transportă oamenii între Moldova, Transnistria și țara lui natală, Ucraina. În Tiraspol aranja noi rute cu diverși parteneri de afaceri; mi-a spus că nu toată lumea tânjește după ocupația rusă. „Stau și așteaptă să vadă ce se întâmplă”, a spus el. „Dar unii dintre ei chiar vor să intre în Uniunea Europeană.” Fiodor e sceptic în privința unei alianțe cu Vestul, mai ales în lumina problemelor economice care au lovit UE. „De ce am vrea în Europa?” a întrebat el. „Grecii sunt faliți, nici măcar bulgarii nu mai vor să intre.”

Deși guvernul Transnistriei și mulți dintre cetățenii țării doresc să facă parte din Rusia, Kremlinul nu dă atenție acestor dorințe, cel puțin nu deschis – Moscova nici măcar nu recunoaște independența Transnistriei de Moldova.

După câteva ore în care m-am plimbat și am stat de vorbă cu oamenii, Vlad m-a laut de umăr. Era vremea să mergem. Oamenii și-au dat seama că nu eram un turist nevinovat, ci un jurnalist, și puteam avea mari probleme dacă nu ajungeam rapid la graniță. Autoritățile au crescut măsurile de securitate după lovitura „fascistă” din Ucraina; Transnistria susține chiar că a doborât o dronă spion din Kiev săptămâna aceasta. Jurnaliștii străini care îi întreabă pe oameni cât de mult le plac autoritățile nu sunt deloc bine veniți.

O stradă aproape pustie în Transnistria

În timp ce plecam, ne-am întâlnit cu un tânăr soldat moldovean, Vasili, în orașul camionagiilor, Bendery. Lucra cu rușii în cadrul forței militare tripartite din Transnistria și mi-a spus că sunt mult prea preocupați de situația din Crimeea ca să se gândească la conflictul din Transnistria. „Totul e calm”, mi-a spus, zâmbind.

Dar nu prea e totul calm. Majoritatea localnicilor se așteaptă ca Rusia să continue să se extindă spre vest. Și chiar dacă această extindere n-o să ajungă la Transnistria o vreme, consensul din Chișinău și Tiraspol e doar o chestiune de timp. După cum a zis Fiodor: „Ne așteptam ca rușii să preia Crimeea. În scurt timp, Ucraina va fi tăiată în două: e doar o chestiune de timp. Crimeea, Odessa. Încă n-o să pună mâna pe Transnistria. Mai așteaptă puțin.”

Traducere: Oana Maria Zaharia