Ubermorgen sunt „hackerii" noştri preferaţi

Portret: Daniel Gebhart de Koekkoek

Imagini COPYLEFT 2000-2010 ubermorgen.com

„Media hacking”-ul indică referințe puternice în direcția rafturilor universitare arhipline și a dreadlockurilor, dintre care jumătate sunt verzi. La fel ca „internet art”-ul. Și la fel și ca „digital activism”-ul. N-am văzut vreodată nici părul, nici rafturile băieților care duc site-ul digital-activist de artă bazată pe media-hacking Ubermorgen.com, dar aș fi dispus să pun pariu că sunt excepția care confirmă regula. Sau, mai degrabă, aș fi dispus să cred că sunt excepția. Pentru că-mi place de ei.

Cu toată seriozitatea, Ubermorgen au făcut unele dintre cele mai tari și mai subversive chestii pe care le-a făcut cineva cu un calculator de la Captain Crunch încoace, sau cine l-o fi hack-uit pe Jolly Roger pe vremurile usenet-ului. Ei au reușit să întoarcă sistemul automat de advertising al Google împotriva lui însuși, au transformat întreg stocul Amazon-ului într-o bibliotecă digitală de-mprumut și au băgat în sperieți câteva capete pătrate din media mainstream înființând o piață de mărfuri pentru voturi. Am ars-o la taclale cu ei în timp ce erau în Israel cu ceva treabă digital-activistă legată de niște lucrări din recentul lor monograf.  Există două cărți – una intitulată UM.BOOK: MEDIA HACKING VS. CONCEPTUAL ART și cea de-a doua, numită simplu UBERMORGEN.COM.

Ah, da, și pe cei doi îi cheamă Hans Bernhard și „lizvlx.” Da, știu, iar fac trimitere la povestea cu dread-uri.

VICE: Primul proiect de-al vostru pe care l-am văzut a fost „Amazon Noir–the Big Book Crime,” în cadrul căruia ați făcut un program care downloada tot textul unor cărți și-l share-uia gratuit. De ce v-ați hotărât să trageți clapa celor de la Amazon?
lizvlx: Nu facem niciodată ceva împotriva unui alt lucru pentru că ne-ar pune într-o poziție de slăbiciune sau de inferioritate. Partea interesantă în povestea cu Amazon este că am putut să o facem. Pentru noi întrebarea nu e de ce facem un lucru, ci de ce să nu-l facem.

Deci a existat o slăbiciune care nu v-a dat de ales?
Exact, prin „Amazon Noir” exista acest Software codat extrem de prost, care permitea oricui să  “caute în interiorul cărții.” Nu neapărat în sens abuziv, dar avea acest potențial de a fi extinsă generos astfel încât cineva să poată downloada întreaga carte.

Cât timp a stat „Amazon Noir” online?
Oh, dar Amazon-noir.com e în continuare online. În termeni funcționali, totuși, a fost online timp de șase luni.

Atât le-a luat celor de la Amazon să se prindă că există sau atât le-a luat să-și repare software-ul?
Au aflat de el mult mai repede. Oamenii și întreaga comunitate jurnalistică, care enumeră Amazon printre puterile nefaste ale internetului, ceea ce e complet ridicol, au fost extrem de entuziasmați. Companiile nu sunt neapărat o treabă rea sau bună. În fine, am finalizat proiectul vânzând software-ul celor de la Amazon.

Uau, deci în loc să ajungeți la pușcărie pentru că le-ați produs daune, le-ați mai produs daune o a doua oară. Trece și asta drept „media hacking” în ochii voștri?
Da și nu. Media hacking-ul este mai degrabăceva gen „NAZI~LINE“ sau „[V]ote-Auction.“ Scopul este acela de a refolosi canale mass media în așa fel încât să conectezi la ele subiecte care nu apar în general pe aceste canale — și să faci asta într-un mod cât mai eficient cu putință.

Cum a funcționat „[V]ote –Auction“?
„[V]ote-Auction“ e un proiect relativ vechi, din 2000, chiar de dinaintea primei alegeri a președintelui Bush - a fost o platformă pentru cumpărarea și vânzarea de voturi individuale în alegerile americane. Un utilizator putea să acceseze site-ul și să-și vândă votul, care era tag-uit la statul de care aparținea utilizatorul cu pricina, iar alți oameni puteau să cumpere voturi dintr-un anume stat. Cam așa funcționa platforma, la bază.

Și a funcționat?
Păi, a funcționat în sensul că a primit o atenție semnificativă și o mare răspândire din partea media. Am apărut în feature-uri imense pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume. Am apărut aproape o oră într-un primetime special pe CNN. În fiecare zi, timp de trei luni, am fost intervievați cel puțin de 20 de ori pe zi - din surse complet realiste pânăla unele complet absurde. Mai mult decât atât este unul dintre cele mai importante cazuri legale în zona drepturilor pe internet.

Ați implementat „[V]ote-Auction”și în Elveția, nu?

Da, acea versiune s-a numit „Wahlgeld.com” și a fost conectată cu un alt website fals al unei ferme care producea carne de câine pentru consum. La final am inversat ambele proiecte - astfel oamenii care și-au vândut voturile pe Wahlgeld, care trebuiau săprimească înapoi bani au primit cârnați din carne de câine. Iar oamenii care au comandat cârnați de câine au primit în schimb bani.

Tare.
În mod ciudat oamenilor nu li s-a părut destul de amuzant. De asemenea, doar ca să subliniez, la finalul „[V]ote-Auction” n-am vândut niciun vot. Nu pentru ca n-am fi vrut, ci din cauza fraudei electorale masive și reale ce-a avut loc în Florida…

Așa. Au jucat și consecințele legale un rol în decizia voastră?
Da. OGA, asemeni CIA, FBI și NSA ne-au hăck-uit serverul și ne-au înregistrat telefoanele. N-ar fi permis asta niciodată, pentru căpunea în joc integritatea publică a alegerilor. Cu toate astea, pentru că funcționa pe baza unui comisionar de date era teoretic de neoprit - nimeni nu ne-a putut dezactiva providerul pentru că depindea de un singur IP. Într-un final l-au deconectat fizic și noi am realizat că am scăpat ca prin urechea acului fără prea multe daune.

OK, iar proiectul „Schlingensief Project”? Care-a fost treaba acolo?
Oh, vrei să spui „NAZI~LINE”? L-am făcut imediat după „[V]ote-Auction”–vroiam să lucrăm la ceva care să fie ceva mai intelectual și nu un spectacol media atât de mare, pentru căe stresant. Așadar noi, ca niște idioți, am decis să facem un proiect cu Christoph Schlingensief și Neo-Naziștii, ceea ce a fost incredibil de relaxant, după cum îți poți imagina.

Bună treabă.
Dar a fost foarte amuzant. A fost sponsorizat de Centrul pentru Educație Politică. Am construit un homepage, al cărui scop era să furnizeze o cale de ieșire din scena Neo-Nazi pentru copii care se săturaseră să fie Neo-Nazi. Am decis să îmbrăcăm lucrurile în așa un fel încât să facă un Neo-Nazi să se simtă ca la el acasă- o grămadăde negru, roșu și alb; puțin Leni Riefenstahl; limbajul corespunzător, știi.

Apoi am organizat castinguri Neo-Nazi în Berlin-Cristoph tocmai terminase de făcut Hamlet cu încă câțiva copii din Zürich – ca măsură de a crea locuri de muncă. Întregul punct de vedere al acesti lucru era că dacă cineva nu mai vroia să fie un Neo-nazist, inițial n-ar mai fi avut mare lucru de făcut. Ar fi căzut în această gaură neagră în care să trebuiască să-și găsească de muncă și să-și recreeze întreg sistemul social de suport. Așa că noi am creat un grup pentru ex-neo-naziști pentru ei care funcționa similar fostelor grupuri neo-naziste.

Așa că voi i-ați ajutat pe neo-naziști iar ei v-au ajutat să rămâneți în lumina reflectoarelor?
Păi, într-un fel. În Berlin lumea s-a speriat de biroul nostru social, unde foști neo-naziști intrau și ieșeau cât era ziua de lungă. N-am înțeles de ce. Dacă un neo-nazist e rău atunci un fost neo-nazist ar trebui să fie un lucru bun, nu? Per ansamblu, proiectul a funcționat bine și a ajuns la oamenii la care trebuia să ajungă, însă Centrul pentru Educație Politică nu a fost mulțumit. Ulterior mi-au făcut o serie de propuneri dubioase într-o încercare de colaborare. De exemplu, au venit cu o idee despre cum am putea face bani dacă le-am da câțiva neo-naziști. N-am fost interesați, deși mai puțin din cauza motivelor morale decât din simplele motive ale auto-conservării.

Aha, auci. Păi bine, continuăm cu „Google Will Eat Itself,” cu ăla ce se-ntâmplă?

Ăla se bazează pe faptul că Google este de fapt o corporație publică și că, pe de altă parte marea majoritate a banilor pe care Google îi face vin din vânzarea de reclame. Metoda lor, așa numitul „Google Ad Sells Program,”funcționeazăîn așa fel încât pe orice site săexiste reclame Google–nu făcute pentru Google, ci care circulăvia Google. De exemplu, dacăeram owner al unui site cu pisici așcâștiga bani atunci când un vizitator ar da click pe o reclamă Google pentru mâncare de pisici. Google m-ar plăti întâi pe mine. Apoi compania de mâncare pentru pisici i-ar plăti pe cei de la Google.

OK, și programul vostru cum a funcționat?
Tot ce facem este să punem genul ăsta de reclame pe site-urile noastre. Cu toate astea, dacă un utilizator dă click pe una dintre reclamele noastre, în loc să vireze banii celor de la Google într-un cont obișnuit, banii sunt automat transferați în contul unei bănci elvețiene, unde fondurile sunt folosite pentru a cumpăra depozite Google. Așadar, am primit bani de la Google ca săcumpărăm Google.

S-a finalizat similar proiectului Amazon Noir, cu voi vânzând software-ul victimei sale?
Nu. Ceea ce s-a întâmplat a fost că utilizatorii au dat prea multe clickuri pe reclamele noastre Google, iar atunci când reclamele Google primesc prea multe clickuri de la un singur utilizator, acel utilizator este blocat, pentru că altfel proprietarii siteurilor ar sta liniștiți și-ar da clickuri pe propriile reclame ca să încaseze cașul. În mod oficial Google înregistrează genul ăsta de activitate ca fiind incorectă.

Să vinzi GWEI către Google e mult mai complicat decât povestea cu Amazon-ul, doar luând în calcul bazele după care operează compania. Dacă încerci să suni la Amazon, ajungi să vorbești cu cineva destul de ușor. Însă, atunci când încerci să suni la Google, ajungi la un moment dat în punctul disperării. Noi am primit o serie de scrisori de la oameni supărați, ba chiar și amenințări, însă rămânem neatinși. Google are un monopol extrem–face ce vrea. Nu critic asta, apropo; e doar modul în care funcționează. Nu sunt interesați într-un schimb de proiecte cu noi. Ce le aduce asta lor? De ce ar trebui săstea după fundul nostru și să ne răspundă la întrebări?

Corect, din punctul lor de vedere e destul de inutil.

De exemplu, funcția de transport public de pe Google Maps n-a funcționat timp de trei săptămâni ăn Viena, ceea ce este extrem de problematic pentru cei care trăiesc acolo. A existat un singur comunicat de presă lansat de Google, în care se explica cum că problema a fost luată la cunoștiință și că se lucra la ea. Vreau săspun, ce ar trebui să facă oamenii? Să aleagă competiția? Nu există competiție.

Se vorbește mult despre Google, ca fiind cel mai nou și cel mai mare rău sau cel mai nou și cel mai mare bine, sau poate amândouă în același timp, iar până la urmă umanitatea devine proastă.

Spuneai mai devreme că nu vezi companiile ca fiind entități bune sau rele prin excelență–cum privești toată chestia asta cu „Google e rău” care apare în presă în ultima vreme?
Personal, n-o percep așa. Simt că învăț prin prisma Google Maps, de exemplu, cum să mădescurc mai bine cu drumurile. Pe de cealaltă parte, dacă cineva se bazează pe ei sau pe orice alt sistem de navigare atunci când călătorește, sunt sigur că la un moment dat n-o să aibă habar de ceea ce fac.

Mulți oameni cred că îi dresează să depindă de el. 
Păi, asta face și noua structură universitară din Austria, unde tot ce contează e prezența fizicăla școală și munca în folosul muncii corporatiste după aceea. Desigur că folosul Google conține niște riscuri, dar când ești atât de prăjit încât să faci totul numai cu Google atunci, oricum ai lua-o, ești lipsit de speranță.

La ce lucrați acum?
Avem un proiect care ne ia destul de mult, se numește „Super Enhanced”. Piesele principale ale proiectului includ un motor de software, un generator și un sistem software de interogare. Așadar, dacă aș fi să fiu interogator, n-ar mai trebui să port interogarea. Computerul face totul și eu aș fi doar ajutorul–doar o altă parte a sistemului, în același fel în care respondentul e doar o altă parte din sistem. Pentru acest proiect am făcut o grămadă de research și am vorbit cu o grămadă de oameni închiși în închisorile din Kandeha sau Bakham.

Un tip, Christ, a fost custode la Guantánamo. A trăit cu noi timp de două luni. Pe de-o parte a fost destul de deschis în privința a ceea ce s-a întâmplat acolo, din punctul lui de vedere. Și, pe de ce-alaltă parte, trebuia să sapi mult ca să obții anumite chestii, care sunt foarte urâte–incredibil de urâte. Este operațiunea standard în care criminalul este pus în poziția victimei. Un puști de 17 ani se înrolează în armatăși apoi la 19 ani vine la Guantánamo ca și custode–e dificil să adresezi problema răspunderii actelor sale. Cu toate acestea, nu el e victima. Victimele sunt victimele.

Mă mănâncă să te-ntreb, care sunt câteva din lucrurile acelea „foarte urâte” pe care le-ai menționat?
Chris ne-a spus că la Guantánamo există o echipă de urgență care preia controlul atunci când prizonierii nu respectă regulile. “Să nu respecte regulile” poate însemna orice, de la a lovi un gardian la a te sprijini de barele închisorii, sau la a nu dormi pe spate. Odată ce o regulă a fost încălcată, echipa de urgență intervine, dă cu spray paralizant în celulă, apoi îl târăște pe prizonier afarăși-i administrează o mamă de bătaie.

Ugh. Care a fost rolul lui Chris în acest proces?
Chris a documentat tot în format video. Acesta a fost jobul lui și de aceea s-a simțit psihopat într-un mod particular. Conform lui, e mai puțin greu să participi decât e să filmezi un întreg episod de genul ăsta.

Pot să înțeleg cum căde la mica distanțăde la care te afli poți să privești lucrurile cu mai multădetașare. 
Păi, distanța există și pentru cei direct implicați, doar că la un nivel mental. Trebuie să-i și ții cont de faptul c ămarea majoritate a tipilor din echipele de urgență pur și simplu se bucură de ceea ce fac. Vor să arate teroriștilor cine e șeful. 
Dar ceea ce face întreaga situație și mai nasoală sunt micile fărădelegi care transformă o situație de genul unei mâini de puști de 20 de ani care-și decongestionează capetele înfierbântate într-o operațiune calculată, sistematică. Luați de exemplu modul în care colaborează medicii de-acolo. Job-ul lor este să se asigure că pulsul deținuților este suficient de stabil pentru ca ei să poată să fie torturați în continuare. Doctorul nu este acolo ca să se-ngrijească de bunăstarea deținutului, ci mai degrabă să se asigure că o duce suficient de rău.

Din nou, ugh. Ce altceva au făcut?
Unul dintre lucrurile pe care le-au costruit este o “celulă deficitară în oxigen.” Te bagă înăuntru și odată ce ești acolo începi să nu mai ai aer de respirat. Și te-ntinzi pe jos ca un pește pe uscat, iar doctorul intră din când în când ca vadă ce mai faci. Așa mai apuci să mai iei o gurăde aer ca să mai poți trăi puțin. Însă, conform lui Chris, procedura asta nu durează câteva ore sau zile, ci săptămâni în șir… Deci, depinde de tine ce părere poți să ai despre asta.

Da. Dar Guantánamo nu e un caz izolat.
Guantánamo în sine nu ne-a interesat prea tare pentru că dacă înseamnă ceva înseamnă că e un item pop. Lumea poate face poze acolo și presa e prezentă acolo din oficiu, însă Guantánamo e un pește mic. Multe din marile închisori din America funcționează după metode similare.

Mai există și alte proiecte pe care le-ați planificat?
Lucrăm în prezent la un proiect care are de-a face cu medicina și cu medicamentele primite pe bază de rețetă. Încercăm să fabricăm noi boli (UGI –User Generated Illnesses/Boli Generate de Utilizatori). Mai mult decât atât, încercăm să ne refacem site-ul, într-un final. Este pe undeva absurd că o echipă întreagă de artiști pe internet nu și-au finalizat website-ul. Problema e că design-ul web e dintotdeauna o treabă extrem de plicticoasă.