Zece feluri în care să-i căsăpeşti pe Snuff Crew

Articol apărut pe VICE în aprilie 2011.

Sperăm că sunteți conștienți că locuim la dracu-n praznic. Bucureștiul e la fel de normal ca Eerie, Indiana sau ca Twilight Zone. Deși nu pare, aici avem de-a face cu o grămadă de probleme de ordin supranatural. În fiecare noapte, atunci când cerul nu e acoperit de nori, luna strălucește blestemat, rotundă ca un cașcaval. Câinii, găinile și numărul mare de pisici cu care te-ntâlnești uneori pe stradă ne fac să credem că trăim la gura iadului, unde zombii invizibili mușcă în carne vie, otrava se vinde camuflată pe post de de bere, iar răpirile extraterestre sunt la ordinea zilei, alături de ritualurile oculte.

Vă-ntrerupem din șirul firesc al activităților - cafea, Facebook, pauză de țigară, pauză de prânz, somn de după amiază pe scaunul de la birou - ca să vă spunem ce s-a întâmplat cu Snuff Crew, misteriosul duo german, niciodată văzuți altfel decât cu măștile pe față, care trebuia să pună muzică acum ceva vreme la Club Berlin.

Abandonați la aeroportul Henri Coandă din București, Einz și Zwei au fost găsiți zăcând fără suflare, de fix nouă ori. O a zecea tentativă a fost oarecum evitată. Cine a făcut asta are vaste cunoștiințe despre faptul că artiștii trecuți de primele faze ale carierei au la fel de multe vieți ca pisicile și sunt acum căutați de Interpol.

Când au coborât din avion, ultimele cuvinte ale lui Einz și Zwei au fost:

„Știu că n-o să-mi placă asta.”

„Știu că ceva rău o să ni se-ntâmple.”

…la unison. Adevărul e că nu arătau prea bine, dar am crezut că mâncaseră ceva stricat la prânz. Nu ne-am pus prea multe întrebări pentru că, la drept vorbind, nu după ei venisem. Așteptam zborurile de la Dubai, în căutarea a cel puțin unui prințarab multimiliardar care să ne scape de toate blestemățiile vieții din Mijlocul Nicăierii, Europa de Est.

Prinț n-am găsit, așa că i-am luat pe cei doi și i-am dus la soundcheck. Ce altceva era să facem.

Era la mintea cocoșului că mai au de trăit opt vieți, așa că nu ne-am făcut probleme. Dar cu ce să ajuți niște bieți naivi care-ți spun cu sinceritate că și-au cumpărat măștile dintr-un centru comercial din Japonia? Credeam că știu și singuri că simpla menționare a acestui loc blestemat de cutremure și tsunami-uri trezește la viață un zombie invizibil (dar foarte flămând) în colțul ăsta de lume.

A trebuit să facem un act generos de magie și să gonim zombie-ul cu o mătură, găsită la locul faptei de pe vremea când funcționa pe post de berărie. Cu prețul încă unei vieți, i-am dat jos de la pupitru și le-am dat câte-o bere. E drept, au făcut puțin spume pe la gură, dar măcar mai funcționau, cât-de-cât.

Asta până când Ben nu s-a-mpiedicat în sus-menționata mătură și-a sucombat. Fix ca și Kenny. Of.

Ni s-a făcut frică că blestemele ar putea să ne ajungă și pe noi, așa că i-am pus să semneze repede peste singurul lucru pe care-l aveam la noi: o copie a The Acid House, de Irvine Welsh. Ne-am gândit că s-ar putea să poarte noroc. Din nefericire, a fost prea târziu. Deși albastru, pixul a-nceput să scrie singur, cu litere sângerii. Ăla a fost momentul în care am început să tremurăm de frică cu toții că e bântuită clădirea.

Dar cum am ieșit afară ne-am dat seama că glumițele cu Pacman n-ar trebui nici măcar gândite. Știți și voi cum sună, că ne-au afectat în copilărie și-acum alergăm cu toții-n cerc prin locuri întunecoase, molfăind pilule magice în timp ce ascultăm muzică electronică repetitivă. Ei bine, nu pentru mult…

În față la Cercul Militar Național am zis că suntem în siguranță. Ne-am gândit că dacă nu oferă armata siguranță poporului, atunci cine?, fără să luăm în calcul faptul că trăim vremuri apocaliptice, iar extratereștrii răpesc acum până și cele mai luminate capete.

A durat fix două ore până să-i recuperăm, și asta pentru că știm noi cum stă treaba cu

vrăjile. Am crezut că sunt în siguranță dacă îi ducem la hotel, doar că hotelul era în mod clar bântuit și el. Cum a dispărut doamna de la recepție, tot felul de obiecte dubioase au început să zboare-n aer, după care i-am găsit pe Einz și Zwei înțepați în două săbii.

Și dă-i, și du-i la spital, și adu-i înapoi la hotel. Deja mai era puțin până la petrecere și unul dintre ei era încă în comă. Gravitau în jurul lui la desene animate…

Iar celălalt susținea sus și tare că are nevoie de-un dușacid înainte să ne-ntoarcem la club.

Oricum, voiam să vă spunem că ăia care au pus muzica pe care voi ați dansat o noapte întreagă nu erau Snuff Crew. O facem acum, cât încă mai suntem în siguranță la birou, deși nu știm nici ce-a rămas din ei, și nici ce era chestia aia de-i posedase în așa fel încât să zguduie clubul atât de îndrăcit. Încă investigăm problema. Voiam doar să vă atragem atenția că se-ntâmplă lucruri ciudate în colțul ăsta de lume și, acum că avem din ce în ce mai multe petreceri, depinde numai și numai de voi să protejați artiștii care vin să pună muzică la noi în oraș.

PS: Și să nu veniți cu usturoi după voi la club. Mai bine samplați înainte niște muzică pe soundcloud, sau măcar pe Youtube. Altfel rămân cluburile goale.