Ziua-n care palatu' lui Saddam s-a transformat în stațiunea de vacanță a soldaților americani

Eu stănd lângă piscina palatului lui Saddam Husein

Bagdad, 15 iulie 2003

În ceea ce mă privea, războiul se terminase. Președintele a spus asta și nici nu mai trăgeam în nimeni,doar ardeam gazul, așteptând să plecăm acasă. Ne-am petrecut zielele rătăcind plictisiți p-acolo, încercând să nu transpirăm prea tare printre betoane în timp ce vara irakiană devenea tot mai fierbinte. Încă mai participam la misiuni, dar simțeam că-s mai mult o cale de-a ne împiedica s-o luăm razna, ca atunci când tatăl tău decide deodată să te ducă-n parc, după ce ai belit toată ziua ochii la desene animate.

Într-o dimineață, pastorul batalionului a venit la baza noastră din Bagdad și ne-a spus că are niște întâlniri într-unul din palatele lui Saddan și vrea să ia câteva trupe de infanterie, ca să ne mai destindem  puțin. A zis că acolo-i o piscină mare și putem înota, mânca bine și suna acasă.

I-a convins repede pe comandanți, care deja căutau moduri de a ne ridica moralul. Și, din fericire pentru mine, am fost într-una din primele două trupe alese să viziteze palatul.

În seara aia ne-am pus entuziasmați echipamentul de vacanță în pachete camuflate de asalt. Un prieten bun a avut o portocală uriașă și un prosop galben, ambele trimise d-acasă. Am făcut mișto de el pe treaba asta, dar le-a luat oricum.

Întinși pe-ntuneric în paturile noastre, am plănuit cum să ne petrecem ziua la palat.

„Ok, deci suntem de acord că vom începe la piscină, vom înota o vreme, mâncăm ceva ș-apoi dăm câteva telefoane”, a zis cineva din colțul camerei.

„Frate, vreau doar să simtaerul condiționat”, a răspuns cineva.

„Culcați-vă!”, a lătrat un subofițer ciufut.

Mă pregăteam să înot în piscina lui Hussein.

Ne-am trezit devreme în dimineața următoare și ne-am aliniat afară, așteptându-l pe pastor. A venit repede, coborând din camion c-un rânjet larg pe față. Ne-a salutat pe fiecare c-o strângere de mână și un zâmbet. Chiar și-n război pastorii sunt mereu prea optimiști, o trăsătură dubioasă, pe care am mai observat-o doar pe fețele vânzătorilor din LA și ale prezentatorilor TV

„Pregătiți pentru o zi relaxantă?”, ne-a întrebat zâmbind.

„Hoo-ah!”, am răspuns entuziasmați unii din noi.

Ne-am suit în camion și am luat pozițiile obișnuite. N-am prea vrut să exagerăm cu măsurile de securitate, pentru că  în ziua aia mergeam în vacanță și ar fi fost nasol să ne stricăm buna dispoziție cu griji legate de război. Oricum, ne simțeam imuni la atacuri.

Camionul a pornit din loc și noi țopăiam prin spate, plini de entuziasm. Niciunul din noi nu mai fusese la palat înainte.

După o tură scurtă pe infama Autostradă 8, ne-am strecurat prin câteva puncte de control, intrând în ce avea să fie cunoscută mai târziu drept „Zona Verde”, o suprafață mare și securizată din centrul Bagdadului. Odată intrat acolo, puteai să lași garda jos.

După ce-am intrat, cei câțiva dintre noi care erau atenți la ce-i în jur ne-am scos armele. Străzile Zonei Verzi erau dubios de tăcute şi pustii, iar ce fusese cândva centrul agitat al Bagdadului, părea părăsit acum.

La un moment dat un SUV gri s-a apropiat de noi dinspre partea cealaltă a drumului. Era nou, mare și ieșea în evidență pe drumurile Bagdadului, unde eram obișnuit să văd mașinuțe rahitice care abia se târăsc. La volan era un alb de vârstă mijlocie la costum.

„Ia te uită!”, am zis eu cu neîncredere. Un tovarăș și-a ridicat capul și-a râs: „Ce naiba?”.

După luni de război, era o priveliște incredibil de ciudată. Întâlnirea unor vestici prin Bagdad era de obicei precedată de discuții și informări de securitate, dar ăsta era un tip care o ardea liniștit prin Zona Verde într-un SUV nou-nouț. Imediat mi-a trecut prin minte că d-asta am venit eu la război, ca tipul ăsta să-și conducă conducă mastodontul prin Bagdad. Oricât de stupid și imatur ar suna, gândul ăla-mi pare la fel de rezonabil ca atunci.

Au început să apară statui cu țeasta lui Saddam Hussein și am știu că tre' să fim aproape. Camionul s-a oprit și am sărit toți din el. Am privit peste parcarea de beton către palatul pitit după garduri înalte și palmieri.

„Ok, domnilor”, a tânguit pastorul, „sunt o grăma' de gradaţip-aici. Vreau să vă purtați cum se cuvine.”

Eu şi colegii mei lângă piscina lui Saddam.

Am zâmbit ș-am dat aprobator din cap.

Mai erau câteva puncte de control de trecut pân' s-ajungem la palat. O santinelă scundă și îndesată din Nepal ne-a oprit înainte de a trece de ultimul punct. Nu vorbea engleză, dar ne-a arătat prin semne să ne deschidem bagajele. Am zâmbit și l-am deschis p-al meu. Mi-a făcut semn să intru.

Arătând precum o oază-n deșert, ne-am îndreptat imediat către piscină. Ochii noștri, obișnuiți cu nuanțele pământii ale războiului, au devorat albastrul deschis al apei. Bărbați și, mai important, femei leneveau în jurul piscinei. Ne-am oprit din mers doar ca să privim.

Pastorul, simțind uimirea noastră, ne-a îmboldit înainte „Haideți, băieți, e un loc de schimbat în spatele copacilor.”

L-am urmat către copaci, ca un rând de infanteriști murdari ce eram. Uniformele noastre erau țepene de la sarea-ntărită și transpirația uscată. Un tip care se bronza p-acolo și-a ridicat ochelarii de soare și ne-a privit în timp ce treceam. Părea cam agitat. M-am holbat insistent la el, convins de faptul că datorită mie poate el s-o ardă el boierește-n soare.

Schimbați în șorturi negre militărești, ne-am dus la piscină. Arătam precum niște strigoi schilozi. pentru că armura și uniforma militară lasă prea puțină piele expusă la soare. Doi dintre noi am sărit imediat în piscină.

M-am dat înapoi pentru un moment și am privit în jur. Cine erau oamenii ăștia? Ce soi de slujbe aveau de-și permiteau să se scalde-n piscina lui Saddam? Se presupunea că suntem în război, nu-n vacanță.

Dup-o vreme, ne-am plictisit de înotat. Am început să ne provocăm unu' pe altu' să sărim de pe cea mai înaltă trambulină, care era la nouă metri de apă și rămăsese nefolosită până atunci.

Dintr-un motiv anume, m-am simțit tupeist. Poate era entuziasmul zilei, dar m-am oferit voluntar. După ce am urcat până-n vârf, am sărit și m-am rostogolit înainte, privind cum apa îmi înghite tot câmpul vizual înainte de a mă izbi peste față.

Am reușit cumva să ies la suprafață. Urechile-mi erau pline de apă și nasul sângera.

„A fost mișto”, a zis cineva, “ți-ai luat-o ca lumea”.

Stătusem în piscină vreo două ore și deja eram epuizați de la soare. Pastorul ne-a zis „Ok, fugiți și schimbați-vă. E un loc mișto de mâncat în palat. De asemenea, puteți găsi telefoane pentru sunat acasă și câteva magazine. Ne întâlnim în parcare la șase. Distracție plăcută, dar din nou, n-o dați în bară. Purtați-vă frumos și ne vom putea întoarce înapoi.

Mi l-am închipuit pe agitatul de mai devreme cum ascultă și oftează.

Ne-am împărțit în grupuri. Un prieten și eu am intrat uimiți în palat și ne-am dus direct la restaurant, care era ticsit de mâncare bună, sucuri și deserturi, o pauză binevenită de la semipreparatele de care aveam parte la bază.

După masă, ne-am pus peexplorat, mergând pe holuri pe care nu ar fi trebuit, stârnind priviri uimitedin partea oficialilor Departamentului de Stat. Am defilat pe holuri de parcă era palatul nostru, vârându-ne capetele pe uși să vedem ce-i departea cealaltă.

Simțeam că toată lumea știe cât de ciudată e toată experiența. O ardeam p-acolo, americanii și aliații lor, în palatu' lui Saddam, pe care-l transformasem în stațiunea noastră.

Aici mi se făcea manichiura.

După ceva căutări, am găsit un salon de frumusețe administrat de niște femei irakiene. Nimeni nu-l folosea. Cu riscul de a fi ridiculizați de tovarășii noștri hiper-masculini, am hotărât să ne facem manichiura doar așa, de dragul luxului și al spectacolului. La urma urmei, câți infanteriști se pot lăuda că le-au fost făcute unghiile de către manichiuristele lui Saddam?

Cum timpul trecea repede, am pornit să văd ce mai e de făcut. Eu și prietenul meu ne-am sprijinit de un stâlp de marmură din hol în fața unei scări boierești și priveam oamenii. Era o așa schimbare de peisaj față de corvoada posomorâtă la care eram supuși în Bagdad; oameni frumoși și educați se mișcau rapid în haine mișto. Tocuri înalte și pantofi de piele țăcăneau pe podeaua de marmură în ecou de privilegiu.

Apoi, mergând încet prin cameră, a apărut L. Paul Bremer, viceregele Irakului. O ceată de reporteri înarmați cu camere de  filmat și carnețele de notițe îl urmau. Blițurile au scânteiat. O echipă de consilieri a încercat să-l apere. A zâmbit și a răspuns la întrebările puse de jurnaliști. S-a oprit pentru un moment, le-a mai spus ceva reporterilor și apoi s-a întors la treburile lui. Mă holbam la el și m-a văzut. Cu buzele strânse, m-a salutat scurt în timp ce trecea.

„Ăla-i L. Paul Bremer”, i-am zis prietenului meu.

“Mare brânză”, mi-a răspuns.

„Vino”, am zis, “hai să căutăm un cuțit Gurkha”

Mă refeream la Kukri, un cuțit celebru de luptă purtat de gărzile nepaleze responsabile de securitatea palatului. Cuțitele erau mari, curbate și foarte puternice, tot ce ți-ai dori de la un cuțit. Așa c-am pornit în căutarea unui gardian dispus să vândă unul

Am vorbit cu un paznic care verifica buletine la ușa din față. Nu vorbea engleza prea bine, dar a înțeles ce voiam și ne-a zis că toți gardienii locuiesc în camerele de la subsol.

În subsolul palatului era linște. Mă simțeam de parc-aș fi fost undeva unde n-ar fi trebuit să fiu. Poate pentru că nu trebuia să fiu acolo. După ce-am mers de-a lungul unui hol cu uși închise, am dat în sfârșit de una deschisă și mi-am băgat capul înăuntru. Acolo erau trei soldați nepalezi întinși în paturi. Un al patrulea s-a ridicat în fața mea, scoțându-și echipamentul. M-am scuzat și mi-am făcut cunoscute intențiile.

„Da, voi vinde Kukri”, a zis gardianul.

“Super, am 20 de dolari americani”, am spus.

“Nu, ăsta-i Kukri bun – 120 de dolari”, a răspuns.

N-avem atâția bani și nici n-aveam cum să-i strâng înainte să părăsim palatul. M-am uitat la prietenul meu, care a ridicat din umeri. Am părăsit camera înfrânți.

Aici stăteam pe unul din tronurile lui Saddam.

Timpul trecea. Am continuat să rătăcim prin palat, în căutare de lucruri de făcut. Am găsit o cameră a tronului c-o pictură mare în care erau rachete irakiene-n fundal. Ne-am pus pe tron ș-am făcut poze.

La subsol am deschis o serie de uși de lemn care ieșeau în evideță-n timp ce mergeam pe holul de marmură. Înăuntru era cinematografu' lui Saddam. Câțiva soldați dormeau pe niște scaune mari de piele. Aerul condiționat sufla cu putere. Genericul unui film rula pe ecran.

Eu și prietenul meu ne-am găsit două locuri, chestii moi și uriașe care ne înghițeau cu totul. A început un film imediat ce s-a terminat genericul precedentului. Era The Great Escape, din '63, un film despre niște soldați aliați care evadează dintr-un lagăr german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Muzica de fanfară a început când tovarășul meu mi-a zis „Trezește-mă când tre' să plecăm”

M-am holbat la ecran și m-am scufundat în aerul rece. Eram epuizat, pielera mi-era firbinte și miroseam a clor. Am privit în jur ș-am obervat că toți cei din sală dormeau. M-am uitat la ceas ș-am pus alarma să sune la 5 jumate, cu 30 de minute înainte de ora la care trebuia să fim înapoi la camion.

Am adormit.

Pe la șase eram toți strânși în parcare, pregătiți să ne întoarcem la baza noastră din sud-vestul Bagdadului. Am făcut schimb de impresii, majoritatea plini de zahăr dar epuizați de timpul petrecut în soare.

Camionul nostru nu era acolo. Trebuia să fie, dar, dintr-un motiv anume, a întârziat. Timpul se târa cu greu în vreme ce noi așteptam și pălăvrăgeam.

A apus soarele și s-a făcut întuneric. Stăteam în cerc ș-am început să vorbim despre Masonerie. Unul din ofițerii superiori a zis că e mason. Am început să-l sâcâi cu întrebările. Citisem recent, într-o revistă, că marele secret al masonilor e că nu există niciun secret, ei prosperă pe seama ignoranței generală a oamenilor și tendința lor de a căuta conspirații.

Discuția a devenit un concurs între el și mine. Stătea acolo, c-un băț în mână și ochii-n pământ, scormonind în beton în timp ce răspundea la întrebările mele indiscrete:

„De ce-i atât de mare secretul? Cum intri? E adevărat că…?”

Pân' la urmă i-a sărit țandăra și mi-a spus să tac. M-am enervat, eram în război împreună, ce poate fi mai sacru d-atât?

În final, pe la nouă, a sosit și camionul nostru. Am urcat în spate și ne-am numărat, să fim siguri că suntem toți acolo. Sunetul de scai ne-a întâmpinat urechile în timp ce ne puneam armurile și căștile pe cap.

“Hei, felicitări, soldați”, a zis pastorul. “V-ați purtat bine astăzi. Sper că v-ați distrat”.

Din întuneric, un cor de „Hoo-ah”-uri. Clapeta de pânză s-a închis și ne-am dus acasă.

Urmăriţi-l pe Don pe Twitter: @dongomezjr

Mai multe despre Irak:

Adevăratul motiv din spatele războiului din Irak

Copiii din Hiroshima Irakului

Traducere: Răzvan Filip