De ce le e atât de greu românilor să înțeleagă că există tineri care nu vor căsătorie sau copii

Familiarul exotic este o emisiune despre oameni și faze produsă de VICE România în colaborare cu Iscoada, o platformă editorială dedicată cercetărilor antropologice și științelor sociale conexe. Cu fiecare nou capitol trecem prin subiecte care au impact direct în viața ta și încercăm să înțelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Pentru episodul de acum ne-a ajutat Adriana Savu, doctorandă în sociologie la SNSPA.

Sunt oameni care visează o viață întreagă la o căsnicie și-o familie mare. Totodată, sunt persoanele care se mulțumesc să fie în orice relație, atât timp cât există una. Dacă aș rămâne doar la aceste două coordonate aș ignora un grup extrem de important din societate: persoanele celibatare care nu vor copii. Acestea din urmă, de-a lungul timpului, au fost împinse la marginea societății și desconsiderate.

În anumite culturi, aceste persoane pot reprezenta o amenințare socială sau morală. De exemplu, o femeie care nu e căsătorită și n-are copii e judecată pentru că încalcă normele sociale și asta o poate discredita ca om, fiindcă nu pare a fi suficient de „împlinită”. Totodată, celibatul sau statutul de „single” poate fi destul de intimidant și chiar greu de dus pentru mulți dintre noi, mai ales în România. „Când te căsătorești și tu, maică?” e o întrebare pe care o auzi des la mesele de familie, indiferent de gen.

Adriana Savu a studiat cum acest statut social a fost un motiv de a desconsidera oamenii sute de ani la rând și încă poate fi un motiv de sprâncene ridicate. Și pe mine m-a întrebat recent vecina de 60 și ceva de ani dacă am copil și familie, iar când i-am zis că sunt singură a urmat un „hmmm”, iar discuția a revenit la bani.

Cât lucra la cercetarea ei, Adriana s-a lovit de atitudini de respingere sau marginalizare față de acești oameni, inclusiv ei față de ei înșiși. Ea căuta adulți celibatari și fără copii, și primea răspunsuri de tipul: „Cunosc pe cineva, dar nu va accepta să participe; e ciudat(ă) rău”; „Nu cunosc astfel de persoane” (deși un membru al familiei corespunde profilului); „Am trimis invitația de participare unor colegi” (ascunzând informația privind propria eligibilitate); „Nu am nimic interesant de spus despre mine” (deși „neoficial” vorbește despre experiențele sale);” replici care au făcut-o să fie și mai curioasă cum stigmatizăm oamenii fără parteneri.

Merită menționat aici că Adriana nu susține folosirea termenului de „singur”, deoarece are mai multe valențe și poate chiar încuraja stereotipizarea. Spre deosebire de alte limbi, cum ar fi engleza, care s-a adaptat timpului și a dezvoltat diferite terminologii pentru aceste situații, româna a rămas blocată undeva în secolul XIX, ceea ce îți arată că nu vorbim suficient de mult despre asta, crede ea. Să fii singur nu e chiar așa lucru, atât cât poate duce limba română, cu a trăi în singurătate. Poți să fii singur la nivel de relație, dar să nu trăiești în singurătate, pentru că viața ta nu e definită doar de cadrul acelei relații. 

Partea bună – dacă poate fi vorba de așa ceva – e că în română pare să existe o simetrie a termenilor folosiți pentru a descrie atât femeile, cât și bărbații singuri. Ca să-ți faci o idee la ce mă refer, uite niște exemple: flăcău, fecior, fată bătrână, trecut(ă), tomnatic(ă), stătut(ă). Toate astea sunt la adresa persoanelor necăsătorite și nimeni nu e iertat.

Pe de altă parte, Adriana a găsit trei substantive care se referă strict la statutul de necăsătorit al bărbatului: burlac, holtei și becher. 

Etimologia cuvintelor îți arată și felul în care erau văzuți acești bărbați, mai degrabă săraci, fără rădăcini, marginalizați și poate chiar delincvenți. „Studii recente arată că, dintre toate părțile de vorbire, substantivele au un rol major în procesele de categorizare, etichetare socială și transmitere a stereotipurilor”, subliniază ea în articolul „Despre «holtei» și «fete bătrâne» sau persistența unui stigmat social mai puțin (re)cunoscut”. Existența acestor termeni ar putea fi explicată și prin faptul că în România dinaintea Primului Război Mondial erau mai mulți bărbați celibatari, dar existau și mai mulți imigranți de sex masculin. 

Între secolele XIX și XX era problematic să rămâi de căruță, așa ceva era permis doar în cadrul vieții monahale. Altfel, erai considerat periculos. Până la urmă, doar prin căsătorie „feciorul” devenea „om”, iar fata „femeie”.

În trecut, până după jumătatea secolului al XX-lea în societățile occidentale, pentru o femeie căsătoria era modul de a obține respectul în societate și de a ține la distanță autoritățile locale și medicii de corpul ei. În ceea ce privește cadrul țărilor comuniste, Adriana amintește că „omul singur” nu dădea bine cu „omul nou”, care avea de construit viitorul comunist, iar mențiunea de „necăsătorit/ă” însemna o poziție codașă pe listele de repartizare a locurilor de muncă și a locuințelor. În plus, a existat chiar și un decret care a impus taxe mai mari pentru persoanele fără copii.

E important să știi lucrurile astea, deoarece stereotipurile nu apar din neant, ci sunt construite în timp. Pentru a le înțelege semnificația în prezent trebuie să vezi contextul istoric în care au fost formate. Așa că, dacă acum peste 150 de ani femeia depindea de bărbat și în timpul naționalismului socialist al lui Ceaușescu a plătit mai multe taxe pentru că nu avea copii și prin decretul antiavort din 1966 era limitată viața sexuală, în prezent ea poate să nu fie considerată adult într-o societate în care a avea copii încă e considerată „cea mai mare realizare a vieții”. 

Una dintre femeile cu care Adriana a discutat pentru lucrarea sa de doctorat i-a mărturisit: „Parcă simt o rușine când pacienții mă întreabă: «Aceștia sunt copiii dumneavoastră?»… Că mai am în cabinet niște poze cu copii, de la paciente. Mi-e rușine să spun că nu sunt nici căsătorită. […] Ca și cum societatea îți cere să realizezi ceva ce tu nu ai atins”.

În prezent, numărul celibatarilor români fără copii și fără partener este greu de precizat, din motive obiective și subiective. Statisticile oficiale sunt opace în ceea ce privește starea civilă la nivel de localități, pe sexe și grupe de vârstă. În următorii ani e posibil ca lucrurile să fie mai clare. Dar, deocamdată, e ușor de observat că celibatarii fără copii devin din ce în ce mai semnificativi numeric și mai vizibili social. Ține cont și că celibatul nu e pentru toată lumea, cum poate nici o viață poliamoroasă nu-i pentru toți. Totodată, mulți încă nu știu cum să-și petreacă timpul de unii singuri, ba poate să li se pară o corvoadă și să-i sperie.

Un lucru îmi e cert după această conversație: trăim într-o perioadă în care ni se rearanjează busolele emoționale și sociale cu privire la relații și avem multe cojoace de dat jos.