Exploratorul român care a ajuns „rege” în Patagonia și ucigaș de indieni

În seara zilei de 7 martie 1898, la localul Senatului aflat pe actualul deal al Patriarhiei era strânsă o mare parte din înalta societate bucureșteană în frunte cu însuși Regele Carol I. În mod paradoxal, motivul nu era politica, ci geografia. Se ținea Adunarea Generală a Societății Geografice Române având ca principal subiect recentele călătorii în lume ale exploratorilor români. Într-un secol prin excelență al progresului și colonialismului, românii, deși aflați la marginea Europei, participau cu entuziasm la aventura explorării globului.

Alexandru Lahovary, secretarul general al Societății, își începe alocuțiunea trecând în revistă expedițiile românești ale ultimelor decenii.

„Un semn că și noi, românii, am început a ne interesa de marile probleme geografice, este faptul călătoriilor depărtate întreprinse în anii de urmă de compatrioții noștri, în scopuri științifice: astfel vă aduceți aminte de îndrăzneața călătorie de explorare în Țara de Foc, întreprinsă de regretatul inginer Iuliu Popper, un fiu al Bucureștilor. Domnii Ghica-Comănești, tatăl și fiul, au devenit celebri în lumea geografică prin descoperirile lor în țara Somalilor; domnii frați Strat au făcut de curând une tournée în Dahomey, țara ferocelui Benhazin și a curajoaselor amazoane.

Domnul Albert Ghica a vizitat acum în urmă Marocul asupra căruia domnia sa ne-a făgăduit o conferință la Societatea noastră, și chiar actualmente, avem pe domnul Racoviță pe drum spre Polul Sud, cu expediția belgiană, iar colegul nostru, domnul Assan, care acum un an ne întreținea în această sală despre excursiunea sa la Spitzbergen, este pe drum spre China și Japonia.”

Primul pe lista lui Lahovary, Julius Popper, fusese găsit mort cu cinci ani mai devreme într-o cameră de hotel din Buenos Aires, în condiții nici până azi elucidate. Avea doar 35 de ani și se pregătea pentru o expediție în Antarctida. Care este povestea lui și ce căuta la cealaltă extremitate a pământului?

Inginer, jurnalist, explorator, aventurier, antreprenor, vizionar, criminal. Toate aceste etichete au fost folosite pentru a-l descrie pe excentricul român. Argentinienii l-au numit chiar „conquistadorul modern al Patagoniei”.

Julius s-a născut pe 15 decembrie 1857 la București, ca fiu al unui profesor de la Școala israelito-română. Diploma de inginer o obține la Paris, în 1879. Lucrează scurt timp pentru compania Canalului de Suez. Fiind animat de spiritul de aventură, călătorește intensiv în Orientul Mijlociu, ajungând apoi în India, China și Japonia.

În 1883 trece în America de Nord. Se stabilește în New Orleans pentru a lucra la sistematizarea canalizărilor orașului, de unde pleacă apoi în Cuba, unde contribuie la planificarea orașului Havana și a portului său. Între 1884-1885 ocupă funcția de redactor al ziarului emigranților din Ciudad de Mexico, Diario de Los Forastero.

La fel ca majoritatea evreilor din Regatul Român de după obținerea independenței de stat, lui Popper nu îi fusese acordată cetățenia română, însă această discriminare evidentă nu-l împiedică să întrețină legături constante cu țara în care se născuse, corespondând asiduu cu personalitățile ei culturale. Într-o scrisoare trimisă lui V.A. Urechia - membru fondator al Academiei Române - Popper mărturisește acest atașament pentru România.

Foarte des în secolul al XIX-lea, descoperirile întâmplătoare de zăcăminte de aur în diverse colțuri ale lumii declanșau isteria colectivă ce a rămas în istorie sub numele de „febră a aurului”. Teritorii întregi până atunci neprimitoare, populate doar de grupuri răzlețe de nativi, erau luate cu asalt de coloniști veniți cu precădere din Europa pentru a scăpa de sărăcia de acasă și a se căpătui.

Printre ei se aflau adesea mulți aventurieri dornici de senzații tari în metropolele de frontieră apărute peste noapte și adesea abandonate la scurt timp după ce febra aurului trecea. În 1879, căpitanul chilian Ramón Serrano Montaner semnalează prezența de nisipuri aurifere în zona Capului Fecioarelor aflat la extremitatea sudică a Patagoniei. Descoperirea a fost confirmată patru ani mai târziu de echipajul unei nave franceze. La acel moment, Popper se afla în Brazilia și la scurt timp după ce vestea a ajuns la el, românul a pornit spre Buenos Aires unde reușește să convingă câțiva oameni de afaceri să-i finanțeze o expediție în ținuturile ostile ale Țării de Foc.

Expediția compusă din 18 persoane și condusă de Popper pleacă din portul Boca pe 7 septembrie 1886. Vasul face escală la Montevideo, apoi se îndreaptă spre Punta Arenas de Maggaellanes. Este traversată strâmtoarea și se debarcă pe țărmul golfului Povenir. Expediția își continuă traseul de-a lungul țărmului de est al Insulei Mari, până la Capul San Sebastian, la Rio Grande, la Capul Panas și Capul Sunday. Întors în Buenos Aires în primăvara anului următor, Popper ține o conferință electrizantă la Institutul Geografic al Republicii Argentina în care relatează rezultatele expediței.

La scurt timp trimite textul conferinței și în țară – lui V.A. Urechia – alături de un magnific album cu 95 de fotografii originale îmbrăcat „în pielea unei foci, a cărei grăsime ne-a servit un timp drept hrană, iar placa pe care stă scris titlul este confecționată din aurul cules de pe plaja Punta Sinaia”.

Textul a fost publicat în același an la editura condusă de tatăl său. Cu toate că Popper se arată reticent ca Țara de Foc să fie un adevărat El Dorado, el notează în raportul său că sunt condiții pentru exploatarea aurului.

„Trecând în revistă caracterul general al țării, îmi vine a crede că viitorul ei depinde de dezvoltarea a două industrii importante. Una, mai puțin productivă și cea mai atrăgătoare, consistă în exploatarea gismentelor [din fr. gisment - zăcământ – n.n] aurifere și va servi de introducție unei alteia, mai pozitivă și fecundă, a creșterii vitelor.”

Popper se întoarce în toamna aceluiași an în Argentina în fruntea unei expediții mult mai mari. Pune bazele mai multor colonii miniere, între care cea mai importantă este El Páramo (Pustiul), de unde timp de șapte ani pornește în explorarea Țării de Foc. Aici inventează un sistem de recoltare a aurului, construiește o cale ferată și concepe un sistem original de utilizare a fluxului și refluxului pentru spălarea nisipului aurifer.

Contactele sale cu Buenos Aires fiind sporadice, Popper își consolidează neîngrădit stăpânirea. Înființează un corp de jandarmi condus de fratele său Maximilian, tocmește o miniarmată de mercenari recrutați în special dintre emigranții balcanici de pe coasta dalmată și bate chiar monedă proprie și marcă poștală cu numele său. Coloniile peste care Popper stăpânea erau tipice civilizațiilor de frontieră, pline de baruri și de bordeluri sordide populate de aventurieri veniți din toate colțurile lumii. Curând, ambiția lui Popper de a controla discreționar toată această regiune intră în conflict cu autoritățile argentiniene și chiliene.

În postura de veritabil rege al Țării Focului, Popper își arată latura întunecată a personalității sale complexe. Coloniștii atrași de febra aurului în aceste ținuturi dezolante au găsit aici o populație de nativi care număra cam patru mii de suflete. Cultura indigenă Ona sau Selk'nam era una de tip comunitar, neavând simțul posesiei private. Popper notează cum indienii se aprovizionau din fermele coloniștilor cu oi și cu cai, fără a considera asta un furt.

„Această purtare denotă mari tendințe de comunism. Este inutil a le explica că caii și oile erau proprietatea stabilimentului și prin urmare nu puteau fi privite ca guanaci (o specie locală de lame – n.n.). Indienii ona n-au nici o noțiune de economie politică, unica lor teorie exprimată prin gesturi după o lungă reflexiune e aceasta: totul e guanac, o oaie e un guanac mic, un cal e un guanac mare.”

Inevitabil, Popper și oamenii săi intră în conflict deschis cu indienii ona. Românul va fi ulterior acuzat că a angajat vânători de capete pentru a-i extermina sistematic pe băștinași. Pentru a-și primi recompensa promisă, aceștia aduceau ca probă urechile celor uciși. S-au păstrat mai multe poze incriminatorii care-l arată pe Popper ținând un pistol lângă trupul gol al unui ona ucis. În însemnările sale se regăsesc referiri la ciocnirile violente cu indienii care adeseori se lăsau cu victime.

Pentru a-i alunga pe băștinași din teritoriile râvnite de el, Popper obține concesionarea din partea statului argentinian a 80 mii de hectare unde intenționa să-i stabilească. Își păstrează pentru sine 55 mii de hectare, iar pe restul de pământ rămas mută circa 250 de familii de indieni ona.

Vânătoarea sistematică de ona a făcut ca această populație să se reducă de la patru mii în 1880, la doar o sută de persoane în anii `30 ai secolului următor. Ultimul vorbitor fluent al limbii Selk'nam a murit în anii `80.

Cantitatea de aur exploatată nu s-a dovedit cea la care spera Popper și finanțatorii săi din Buenos Aires. Curând, coloniile sale încep să se depopuleze, iar Popper devine ținta campaniilor de defăimare ca fiind „ucigaș de indieni”. Confruntat cu un proces care devine de interes public, Popper începe să plănuiască o expedițe la Polul Sud.

Dacă n-ar fi intervenit moartea sa suspectă, l-ar fi devansat pe biologul Emil Racoviță cu cinci ani ca primul român care a pus piciorul pe cel mai sudic continent al planetei. De pe urma sa nu s-a păstat nici o comoară în aur, însă au rămas mai multe toponime românești ale Țării de Foc. Printre acestea, Punta Sinaia, Rio Ureche, Rio Rosetti, munții Lahovary, Rio Carmen Sylva, dar și toponimul Țara Popper dat promontoriului sudic al estuarului Rio Grande.