M-am întors în Craiova să văd cum s-a schimbat de când chiuleam prin rockoteci dubioase

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

„Vreau să fug, orașul ăsta mă apasă.” Aveam 16-17 ani și scriam banalități, drame, poezii și iubiri în jurnal. Sufeream, firește. Mi se părea că „orașul ăsta”, Craiova, mă leagă de porțile mari ale Parcului Romanescu sau de statuia ce atunci era fix în mijlocul Pieței centrale. La finalul liceului, printre lacrimi de despărțire și cu o frică instinctivă de maturizare, am ales cu toții o dată random, 17 octombrie 2017, să ne vedem la Statuie. Așa că, anul trecut, ne-am adunat mai mulți acolo - statuia se mutase ceva mai în umbră în piața renovată, liceul nostru stătea să cadă și nimeni nu-l repară nici acum.

„Mereu întoarceri acasă. Frig. Mereu nostalgii ce nasc nostalgii mai mari”, scriam patetic în același jurnal la vreo doi ani după ce o tăiasem la facultate în București, în ciuda opoziției vehemente a familiei. Mă întorceam acasă pentru câteva zile. Și acum, sentimentul e același. Nostalgii care nasc nostalgii mai mari.

Câteodată am senzația că n-am trăit 18 ani în Craiova reală. Mă întreabă prieteni de clanurile din Craiova, de tot felul de scandaluri, bătăi cu săbii și oameni cu porecle ciudate despre care nu știu nimic. Craiova din capul meu avea reperele ei - școala, liceul, barurile unde chiuleam, parcurile unde mă pupam cu băieți, biblioteca unde mințeam că mă duc, când o ardeam prin cârciumi, colțurile unde o boschetăream la o țigară și o votcă, casele prietenilor sau internet cafe-urile unde descopeream Mirc-ul.

Până în clasa a opta, Școala 2 mi-a fost închisoare. Pe vremea aia, cred că și acum, era văzută ca printre cele mai bune școli din Craiova, centrală, fițe, ce mai, profesori buni, care dădeau meditații altora de prin alte școli. Dirigintă, însă, mi-a fost celebra Bobașu, un nume la care mai toți foștii elevi au o grimasă, cea de care Elena Stancu, colegă de clasă, scria cu câtă bucurie bătea copiii, urla și arunca cu obiecte la oră. Era normal atunci, dar normalitatea asta nu durea mai puțin. Dacă nu era bătaie, era umilință. „Curvo”, „tâmpitule” erau la ordinea zilei.

Suferință, ce mai, toată durerea lumii era în noi la 13 ani, la fel și tot ce învățam conștiincios din cărți: cum să fii un huligan și să te opui normelor (Eliade), cum să te autoflagelezi ca să simți durerea universului (Cioran) sau cum să dormi două ore pe noapte, ca să ajungi la cunoașterea absolută (Eliade, din nou, cu al lui adolescent miop).

În generală, chiuleam în Class, biliardul de lângă școală, undeva în spatele hotelului Jiul, o relicvă comunistă pe atunci, un strălucitor hotel Ramada acum. Era convenabil: „Unde ai fost la ora de mate?”, „În Class, unde să fiu”. Suna credibil.

Poate am fost într-o bulă. În cel mai bun liceu, Carol (de fapt, când am intrat, se numea Bălcescu, apoi a devenit colegiu și și-a schimbat numele), în clasa aia de copii buni cărora nu le ajungi cu prăjina la nas și care profită de județene și naționale să chiulească masiv, locuind central și fără prea mare contact cu Craiova care apărea la știri. Era un soi de cult al olimpicilor, du-te la olimpiadă, ia premiu, fă-ne mândri. Bineînțeles, profitam la greu de asta și chiuleam, sub pretextul că învățăm pentru concursuri.

Printre noi, într-o bancă, atunci când nu era la internaționalele de info, Mihai Pătrașcu, care, dincolo de genialitatea lui, era pur și simplu un om foarte mișto.

Mă uitam acum cum s-a ales praful de liceul meu, cum o mare parte e închisă pentru că stă să cadă pe copii (fix aia unde aveam eu clasa), cum a doua școală de limbă română din țară are zidurile scorojite sau cum Teatrul Liric, aflat în interior, este închis pentru că e un pericol.

Dincolo de ce am învățat și de unii profesori mișto, era mediul ăla efervescent unde chiuleai, mergeai la teatru, îți făceai prieteni pe care-i ai și acum, combinai performanța cu distracția și era bine. Reabilitarea e o poveste fără sfârșit, acum văd că s-a decis că se va face cu bani de la bugetul de stat, dar hai să-l vedem pe Carol renovat și vorbim atunci, că rezultatele școlare nu țin loc de săli de clasă pentru toți copiii. Ca să vezi cum și-a conservat de-a lungul timpului monumentele, în 2005 tavanul Filarmonicii a căzut pur și simplu.

Și ce rock! Pe când prin alte părți ale țării se descoperea muzica electronică sau se dezincrimina pop-ul, Craiova avea aura asta de oraș cu lanțurile la bocanci. Mergeai pe stradă, rockeri. Beai o bere, rockotecă. Beai o votcă, beci insalubru.

Mecca rockerilor era în liceul CFR, la Rockotecă. Ai citit bine. În liceul cu pricina, într-o sală de clasă, sâmbăta, se punea rock (de fapt, era metalul cel mai metal). Imaginează-ți o sală mică și întunecată, cu niște boxe proaste, din care bubuie metalul la maximum, cu rockeri transpirați la bustul gol și care, ocazional, se mai iau la bătaie. Oricât de mulți îți plăcea ca puștoaică să vezi metaliști sălbatici dând din plete, te refugiai pe scări, unde era adevărata treabă. Se bea votcă, se fuma la greu și se bârfea cu stil.

Rockoteca o ținea un tip mai în vârstă (mă rog, săracul poate avea atunci vârsta pe care o am eu acum, dar oricum nouă ni se părea un rocker bătrân și foarte simpatic), care din când în când mai cânta la chitară în curte. Era minunat. Mă mir că am supraviețuit.

Mult timp am ars-o și prin Niva, care avea o terasă ascunsă de toată frumusețea, numai bună de chiulit, și printr-un bar, mic, de subsol: Keops - parcă, de unde n-o să uit niciodată mirosul de fum pe care-l tăiai cu caietul de mate. Ultima dată când am fost în Craiova, am băut o bere într-un alt bar, Havana, ascunsă printre blocuri și blocată în timp. Mi-am amintit de toate serile cu „mă duc la colega să facem tema la fizică”. Nu am făcut vreodată teme la fizică.

Nu totul era metal însă. Varianta mai light a serilor de fugit de acasă era Wave-ul, un club în toată regula unde se punea mult Depeche Mode, pop rock dance de prin anii ‘80 și unde dansai până îți dădeai seama că ai depășit doar cu vreo patru ore jumate ora de ajuns acasă. Wave-ul e și acum, alive and kicking.

În fața liceului meu însă, o perioadă beam pe treptele de la statuia din fața Bisericii Sfânta Treime, până s-a enervat popa că erau prea mulți punkeri acolo și a dat cu smoală (ironic, nu?) la baza ei, să se lipească diavolii.

Aveam și baruri lângă liceu. Unul dintre ele se numea Style și stilul lui era să ascundă elevii de la cele două licee din apropiere, adică al meu și Elena Cuza de peste drum, când aveau altă treabă decât ora de ce-o fi fost. Era sub podul de la Mercur, marele magazin din centrul Craiovei, care atunci arăta ca un târg comunist de chinezării, acum a dat o renovare și se vrea un soi de mall (Starbucks! E Starbucks la Mercur!).

Tot pe acolo era și un biliard, Blackball, care s-a rebranduit în ceva cu pirați la un moment dat. Cu biliardul era complicat pe vremea aia, făcea parte cumva din cultura locală. La Casino, de exemplu, mergeau și interlopii. 50 de dolari meciul, 100 de dolari dacă băgai ultima bilă la mijloc. Se juca pe bani și, citez dintr-un coleg, „nu conta cum jucai, ci dacă erai de golan cu tupeu”.

Cel mai des fugeam în Eugenia. Patiseria din spatele liceului e și acum și aș putea spune că nici merdenelele nu s-au schimbat prea mult. Cornul și laptele erau pentru noi merdeneaua și berea din Eugenia. Nu, nu se mănâncă doar praz la Craiova, dacă te întrebai.

De atunci, pe harta mea mentală sunt multe. Casa Științei / Tineretului, unde mă duceam la un cenaclu literar, vorbeam despre cărți și mă îndrăgosteam. Tot acolo, majorate și chefuri. Teatrul Național, unde făceam cursuri de teatru cu Alexandru, un băiat de care iarăși ne îndrăgosteam toate puștoaicele, și unde vedeam spectacole senzaționale, cum ar fi Hamletul cu Pintea, Titus Andronicus sau Ubu Roi ale lui Purcărete. Prin teatru, Craiova era atunci pe toate hărțile culturale.

Casa Armatei, unde mai făceam chefuri, majorate și alte sindrofii. Biblioteca Aman, unde nu atât că citeam, dar că era cea mai bună scuză când nu eram acasă. „Iar mergi la bibliotecă?” a fost ani la rând, după ce am plecat din Craiova, gluma preferată a alor mei, când mă sunau și auzeau zgomot de bar pe fundal.

Târgul din Craiova e un fel de mică legendă. Sunt mormane uriașe de vechituri, haine aduse de pe te miri unde (predominant Germania, de fapt), în care scormoneam în adolescență după țoale de firmă, echipament de sport sau pur și simplu unde mergeam pentru pitorescul atmosferei. M-am întors acolo după foarte mulți ani de când nu mai fusesem, nu s-a schimbat nimic, doar locul s-a mutat, dar mormanele de haine au rămas fix la fel. Dacă ajungi la Craiova, e musai să treci.

Două destinații majore avea Craiova când venea vorba de plimbări. Parcul Romanescu, vechi de peste o sută ani și cu o peisagistică superbă, proiectat de un arhitect francez și inaugurat în prezența lui Carol, și Grădina Botanică. Ambele numai bune de plimbări romantice, discuții lungi și bătăi cu apă în barcă.

În parc, mai există Castelul, locul unde beai o bere la halbă, dar podul despre care bunică-mea îmi spunea că se mișcă, dacă mint, e închis acum pentru că probabil sunt prea mulți care mint și se mișcă periculos. Grădina Zoologică a fost renovată, o veste bună ai zice pentru bietele animale care trăiau în niște condiții greu de imaginat (lei pleoștiți și slabi la soare în câțiva metri pătrați), dar nici acum nu au cât spațiu ar trebui.

Dacă vrei să stai la verdeață, ai unde și în afara parcurilor mari. Sunt și unele mai mici și plus destulă verdeață în jurul blocurilor. Bine, altele nu mai sunt, cum ar fi parcul de la Teatrul Național, care pur și simplu a fost betonat acum vreo 3-4 ani și transformat îngrozitor. Cât despre părculețele din centru, de pe lângă primărie, arată chiar foarte bine, cel puțin atunci când nu sunt decorate cu iepurași hidoși de Paști (am eu un coșmar de acum câțiva ani, ignoră-mă).

Când eram în generală, a fost o perioadă în istoria Craiovei când explodase radioul. Radio Horion, mai exact, unde nu conta atât muzica (ba conta și aia, de fapt, am topurile în jurnal), cât dedicațiile. Sunai, dădeai dedicații, spuneai ceva deștept. Eu eram Cris Extraterestra, prietena mea, Flavia, era Fyl Paranormala. Un duo al sunatului la radio. Uneori, dădeai și dedicații anonime. Scriai ceva frumos și poetic pentru băiatul care-ți plăcea și o dădeai, știind sigur că ascultă și că moare de curiozitate. Toată lumea asculta. Clasa a șasea, nu mă judeca prea aspru.

Orice concert era eveniment la Craiova. Când am văzut prima oară Phoenix în Piață eram în generală și mi se părea că nu există trupă românească mai tare și că poate doar Woodstock-ul să întreacă la atmosferă ce se întâmpla acolo. A venit și Iris de multe ori la Craiova, dar cumva îi uram încă de pe atunci. Apoi, mai târziu, Cargo la Casa Studenților.

Legat de Casa Studenților, mai știu cum s-au lansat acolo Vacanța Mare și nici acum nu știu ce înțelegeam din glumele alea. Aparent, toată treaba cu „noi nu suntem normali” vine de la profa mea de sport, care le-a fost lor dirigă și care le spunea treaba asta. Sau din Divertis, unde mergeam cu ai mei când încă eram în primară și care mi se păreau deștepți. La Zilele Craiovei, prilej de mici și bere pentru alegători, recunosc că nu mergeam.

Cel mai mare angajator în Dolj rămâne statul. Îți dai seama că e așa și doar dacă te uiți, de exemplu, la Spitalul de Urgență din Craiova, un mamut unde spoiala recentă de var nu ascunde infecțiile intraspitalicești și unde muncesc câteva sute de oameni.

La concurență cu el este însă Ford, care a preluat acum zece ani fabrica de mașini Daewoo, și a creat locuri de muncă, dar și un alt mediu de lucru, neobișnuit pentru un oraș sudic cum e Craiova. Nevoie era - IUG-ul (Întreprinderea de Utilaj Greu) a tot dat afară și înainte de privatizare și după, Fabrica de Avioane încă există, dar nimeni nu știe ce face și merge pe pierdere dintotdeauna, Fabrica de Tractoare s-a închis, la fel și fabricile de textile sau altele.

Electroputere, o dată mare și tare, se micșorează pe zi ce trece, pe o mare parte din spațiu s-a făcut mall (primul mall din Craiova) și, în rest, se dau în continuare oameni afară și puținii rămași se plâng de salarii și de condițiile de lucru. A fost mare eveniment prin 2007 când la Craiova s-a deschis o firmă măricică de software, apoi altele mai mici, o speranță că s-ar mai putea moderniza un pic lucrurile și pe acolo. Hm.

Craiova nu stă prea bine la capitolul business, fiind undeva pe ultimele locuri din țară în privința dezvoltării. Ai zice că un oraș mare și universitar ar trebui să aibă mai multe șanse, nu? Autoritățile dau vina pe infrastructură, dar, cu siguranță, răspunsul nu e doar aici. Ține și de faptul că tinerii pleacă afară sau în alte orașe, de facilitățile de business din oraș, de deschidere și, până la urmă, de mediu și mentalitate.

Hai să ne gândim doar cine au fost primarii Craiovei în ultimii 20 de ani și avem o listă scurtă și roșie - Bulucea din ‘96 în 2004, fost ministru comunist și primar o perioadă și atunci, cu o mentalitate la fel de comunistă (uite, de exemplu, povestea cu Luxten ca să vezi de ce ar fi fugit investitorii serioși), apoi Antonie Solomon, condamnat definitiv pentru luare de mită, urmat la primărie de Olguța Vasilescu (nu zice nimic) și apoi recent de un tip despre care se spune că era tot din gașca dubioasă a lui Solomon. Îți dai seama ce uimită am fost când am văzut că au existat proteste anti-PSD și la Craiova.

La prima vedere, Craiova arată chiar bine, cel puțin centrul. Nu or fi mari facilități pentru investiții, nici mare suport pentru categoriile defavorizate, dar primăria s-a asigurat că orașul face o primă impresie bună. Asta nu o zic eu, ci prietenii pe care i-am mai dus acolo recent. Centrul Vechi, o ruină insalubră când eram în școală, s-a înnoit acum patru-cinci ani, e pietonal și plin de baruri. Statuia lui Mihai Viteazul din fața Prefecturii a fost mutată, ca să deschidă piața, zic ei, și ascunsă pe laterală. Statuia aia era un reper în copilăria mea. „Ne vedem la statuie” nu mai funcționează acum.

Pe lângă betonarea parcului de la teatru, a doua hidoșenie care mă scoate din minți e pasajul suprateran de la Unirii. Ce mama arhitecturii poate să ducă la un pasaj atât de urât care taie o bucată din centrul orașului?

Sala Polivalentă, care a stat arsă și neatinsă toată copilăria mea, s-a renovat la 18 ani de la incendiu. Stadionul Ion Oblemenco, refăcut și el, a fost inaugurat cu fast anul trecut, după un lung șir de controverse privind construcția. Poate te întrebi de ce n-am zis nimic despre fotbal și Universitatea Craiova. E simplu, habar n-am, în afară de cântecul ăla cu „Hai Universitatea! Hai Craiova! Tu, Campioana unei mari iubiri!”, zdrăngănit de rockeri uneori la chitară, și de niște retrogradări care mi-au ajuns pasager la ureche, de ceva cu două echipe și care-i aia true, e unul dintre lucrurile care nu mă interesau nici atunci, nici acum.

În ciuda faptului că arată mai bine, că sunt o grămadă de locuri faine de ieșit, dacă mi-aș petrece acum adolescența în Craiova, aș avea același impuls. „Vreau să fug, orașul ăsta mă apasă.” Cu ochii de acum și cu toate nostalgiile întoarcerii acasă la pachet, senzația rămâne - nu ai mare lucru de făcut acolo. Lucrurile se mișcă greu, provocările nu-s alea mișto de dezvoltare și construcție, ci mai degrabă de supraviețuire și adaptare, modernitatea aia reală nu a ajuns aici încă.

Cum ne ziceau uneori profii în școală: potențial există, dar trebuie să și muncești și să știi ce faci cu el. La fel și la Craiova, potențialul există, însă undeva, în micile afaceri, probleme și combinații locale, lipsește perspectiva.