Ce mi s-a întâmplat când am oprit tratamentul cu antidepresive fără să vreau

Atenție: În acest articol sunt discutate subiecte sensibile precum depresia și suicidul. 

Îmi aduc aminte bine momentul când am realizat că am ieșit din asta. Anxietățile care m-au bântuit au devenit mai puțin intense și, puțin câte puțin, am început să-mi trăiesc viața zilnic fără frica de a avea o criză. 

Era vara lui 2018 și mi-a apărut mesajul ăsta pe telefon: „Habar nu ai de câte ori nu m-am gândit cum să fac rost de o armă”. Era scris de unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Tocmai încercasem să-l vizitez la SPDC, un centru de servicii spitalicești în care pacienții sunt internați pentru tratamente psihiatrice voluntare și obligatorii. Fusese adus acolo după încă o criză declanșată de tulburarea sa bipolară. 

„Vino să mă iei în seara asta”, îmi ceruse atunci. M-am urcat în mașină și am condus până la Ravenna, la câteva zeci de kilometri de orașul de provincie unde am crescut. Abia când am ajuns la ușă, personalul mi-a spus că nu-l pot externa și nici măcar n-am voie să vorbesc cu el. 

Pe drum spre casă mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus că vrea să se sinucidă. Eu nu. Sau cel puțin gândul ăla nu mi-a trecut prin minte câteva săptămâni. 

În primăvară, am fost diagnosticat cu Tulburare Obsesiv-Compulsivă (OCD): după ani de terapie, atacuri inexplicabile de anxietate și nenumărate minute petrecute în lupta cu gândurile despre moarte, mintea mea a fost alinată de 20 de miligrame de Escitalopram pe zi și un miligram de Risperidone. Primul este un antidepresiv și cel din urmă un antipsihotic folosit pentru a trata schizofrenia, dar care poate ajuta și la tulburarea obsesivă.

Medicația m-a acompaniat zilnic în ultimii cinci ani. Și am crescut cu ajutorul ei: mi-a permis să am relații fără să mă agăț prea mult de partenera mea, să mă distrez vineri seară și, mai presus de orice, să îndur presiunea din jobul meu în jurnalism. 

M-am obișnuit atât de mult cu medicația psihiatrică, încât în timp am început să mă gândesc că, mai devreme sau mai târziu, aș putea lejer să funcționez fără ea. Din păcate, această credință s-a ruinat în fața faptelor. 

Anul 2023 a început pentru mine cu o criză de suspendare a medicației: timp de două săptămâni n-am putut să iau Escitalopram. Chinuit de simptomele gripei, am uitat să cer o nouă rețetă. Când am realizat că am rămas fără antidepresive am încercat să-mi contactez medicul generalist, dar răspunsul a venit abia după mai mult de o săptămână: centrul era aglomerat cu cereri din cauza numărului mare de infectări cu virusul gripal. 

Dintr-odată m-am trezit într-o stare constantă de anxietate, acompaniată de o detașare emoțională imensă de la activitățile mele sociale zilnice. M-am simțit ca și cum am călătorit înapoi în timp când nu puteam să intru pe ușa de la baie fiindcă trebuia să mă asigur că am atins și numărat fiecare bucățică de gresie adiacentă tocului ușii. 

Și asta, având în vedere că simptomele sistării temporare a medicației - la nivel fizic și mental - sunt trecătoare și departe de starea pe care o poți atinge după câteva săptămâni, când efectele medicației dispar complet. 

În acele prime zile din an m-am simțit ca o persoană diferită. Asta m-a îngrijorat imediat fiindcă psihiatrii repetă constant pacienților că „antidepresivele nu schimbă personalitatea unei persoane”. Așa că, în încercarea de a înțelege ce mi s-a întâmplat în acele săptămâni fără medicație - și mai general ce ți se întâmplă pe antidepresive - am cerut ajutorul unor experți. 

Ce se întâmplă în creier este bine definitiv la nivel chimic: medicația acționează asupra unui grup de substanțe - neurotransmițători - cum ar fi serotonina și noradrenalina, care pot îmbunătăți starea de spirit și ceea ce Istituto Superiore di Sanità definește ca fiind „starea emoțională a oamenilor”. Cu toate astea, ceea ce percepe pacientul nu este mereu clar. 

Pe parcursul anilor am câștigat o mai mare încredere în mine și o anumită cantitate de reziliență în modul cum fac față vieții zilnice: în prezent, dacă sunt implicat în situații sociale sunt mai calm. Alessandro Serretti, profesor asociat de psihiatrie la Universitatea din Bologna, mi-a confirmat la telefon că în multe cazuri antidepresivele „au efecte benefice din punct de vedere social și relațional”. Cu toate astea, unii pacienți pot experimenta detașare emoțională. 

Când am vorbit cu prietenul meu despre antidepresive, s-a plâns inițial că se simte „într-o capsulă dimensională”. Și n-am putut să nu fiu de acord cu el în timp ce stăteam la o bere și mă simțeam distant. Dar eram fericit pentru el. „Persoana nu mai are acea presiune, anxietatea care nu-i permitea să trăiască în pace”, îmi explică Serretti. Partea negativă pentru unii pare să fie „că par că trăiesc pe un norișor, deci fără acea pasiune pe care o aveau înainte de începerea medicației”. 

Pentru mine și prietenul meu, efectele practice ale acestei sociabilități reînnoite erau evidente. Dar nu și impactul asupra identității noastre mai profunde. Bineînțeles, ne simțeam bine, dar eram conștienți că această nouă modalitate de a experimenta serile și întâlnirile noastre depindea de medicamentele pe care le luam. Dubiul că tratamentul ne-a alterat caracterul, chiar și puțin, nu ne-a părăsit niciodată. 

Unii savanți ne-au susținut din punct de vedere științific incertitudinile, atât de departe încât să emită ipoteză că antidepresivele au un posibil impact asupra personalității. În 2009, o echipă de psihologi de la Northwestern University din Illinois a studiat efectele antidepresivelor asupra nevrozismului, o caracteristică a personalității legată de emoții precum frică, gelozie, furie și vinovăție. În timpul experimentului, când antidepresivele au vindecat tulburarea pacienților - i-a făcut să fie mai puțin deprimați - au avut și efecte „surprinzătoare” asupra nevrozismului. Cel mai important, influența lor asupra acestei trăsături de personalitate a fost independentă de tratamentul depresiei. 

În următorii ani, studiile asupra acestui subiect au fost aprofundate de Roberts Brent, profesor de psihologie la University of Illinois Urbana-Champaign. Potrivit lui, multe persoane nu pot accepta ideea de a-și schimba personalitatea fiindcă o văd ca pe o alterare a „naturii lor intrinseci”. În 2013, Brent a declarat că „deja schimbăm trăsăturile de personalitate ale pacienților, fie că ne place, fie că nu”.

Savanții care susțin această ipoteză își descriu uneori rezultatele ca pe „o provocare”, fiindcă, mult timp, psihologia a tratat personalitatea ca pe ceva static, care nu se schimbă pe parcurs. Pentru alții, relația este mult mai simplă și deloc surprinzătoare: chiar se poate să existe o suprapunere între trăsăturile de personalitate și tulburările mintale. 

Un psiholog de la Washington University din St. Louis, Missouri, Thomas F. Oltmanns, a explicat că multe dintre caracteristicile nevrozismului pot fi considerate simptome ale depresiei. În acest sens, nu medicația schimbă personalitatea, ci mai degrabă restabilește echilibrul care fusese perturbat de tulburare. 

„Antidepresivele scot la iveală persoana care a fost sufocată de problemă. Se poate spune că pacientul sub medicație descoperă cine este cu adevărat”, spune Serretti. „Antidepresivele, prin urmare, nu schimbă personalitatea, care este legată de structura creierului. Acest lucru se poate întâmpla numai prin experiențe drastice, legate de viața noastră, nu de efectele chimice ale medicamentelor.”

Dinamicile sunt liniare. Dacă o persoană care nu suferă de tulburări mintale face un test de personalitate, va obține rezultate normale. Hai să presupunem că subiectul în discuție suferă o traumă și intră într-o stare cronică de anxietate: dacă ar fi să repete testul, rezultatul ar releva o personalitate cu nivel înalt de nevroză. 

„Apoi, această persoană începe tratamentul, ia antidepresivele și se întoarce la serenitatea din trecut. Un nou test ar indica că nevroza s-a diminuat, dar nu fiindcă medicația i-a schimbat personalitatea, ci din contră: acea trăsătură a fost alterată de tulburare”, continuă Serretti. 

Acum nu mai sunt băiatul acela din provincie care trăia în anxietate, mă simt diferit. Dar cu cât mă afund și mai adânc în schimbarea mea, înțeleg că această întrebare nu poate avea un răspuns simplu și specific. Într-adevăr, chiar definiția în sine a personalității este ambiguă și se schimbă în timp. 

Asta e demonstrată, printre alte chestii, de faptul că doctorii și cercetătorii trebuie să se refere la definiții instituționale care nu coincid complet sau care se schimbă în timp. De exemplu, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OSM), personalitatea se referă la „expresia comportamentului unui individ, cum își trăiește viața, cum se percepe și interpretează pe sine, pe alții, evenimentele și situațiile”.

Definiția asta este inclusă în ICD-11, standardul global de clasificare a bolilor, actualizată în cea mai recentă versiune. Cu toate astea, în domeniul academic, se folosește cu precădere Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM), care clasifică tulburările în funcție de simptome. Dar definițiile nu coincid mereu și „din acest motiv, specialiștii se chinuie adesea să comunice”, recunoaște Serretti. 

Când am fost diagnosticat cu OCD, eram într-o cameră gri din centrul de sănătate mintală din orașul meu. A fost prima oară, iar să fiu acolo era pentru mine o mare înfrângere. În majoritatea anilor mei dificili, mama mi-a tot spus că n-ar fi trebuit să refuz tratamentul dacă aveam nevoie. Eu, pe de altă parte, am crezut mereu că voi reuși să facă față singur, atât de mult încât în 2015 - când m-am mutat la Milano pentru studii - am întrerupt și terapia. 

Când mi-au revenit problemele mai puternice ca înainte, n-am avut ce face decât să ascult de sfaturile specialiștilor și ale familiei. Nici astăzi nu accept că stabilitatea mea este condiționată de medicamentele psihotrope. Și ca mine, multe alte persoane încearcă să se țină departe de ele, chiar dacă le sunt necesare.

„Nu e o înfrângere să iei tratament psihiatric”, a spus Serratti. „De ce ingerăm cu ușurință aspirină când suntem răciți, iar, în schimb, când o persoană suferă de depresie, face tot posibilul ca să nu ia antidepresive?” Potrivit spuselor lui „există o eroare conceptuală istorică și una culturală: nu vrem să recunoaștem că tulburările mintale sunt probleme care ne afectează corpul - în acest caz, creierul - la fel ca diabetul sau pneumonia.”

Din punctul ăsta de vedere, Laura Bellodi, consultantă senioare la San Raffaele Hospital din Milano, are o idee foarte precisă. „O parte din această rezistentă se datorează genului de cultură iudeo-creștină în care am crescut”, îmi explică ea la telefon. „Ideea că gândurile, emoțiile și comportamentele noastre țin de sufletul nostru nemuritor, mai degrabă decât de rezultatul unor mecanisme cerebrale. În consecință, orice care ar putea să acționeze asupra liberului nostru arbitru este văzut cu multă suspiciune. Dar suspiciunea apare în general din ignoranță.”

Spre deosebire de momentul în care am început tratamentul psihiatric în 2018, sănătatea mintală este discutată cu mai multă seninătate în presă, pe social media și în privat. Prietenul meu, de exemplu, își pune la curent constant urmăritorii de pe Instagram cu starea lui de sănătate. Și el și eu mai avem momente de criză, dar suntem conștienți că nu mai trebuie să ne ascundem problemele. Ca noi, noile generații cer să fie auzite și lansează campanii de conștientizare. Scopul este, mai presus de orice, să combată ignoranța despre tulburările mintale. 

În ultimii ani am făcut pace cu sănătatea mea mintală. Asta a fost de asemenea posibil fiindcă am avut alături o familie atentă și prieteni deschiși. Dar nu toată lumea e așa de norocoasă. Lor, la fel ca oricui se confruntă cu o problemă fizică care poate fi ireversibilă, li se refuză dreptul la sănătate, pe care OSM îl descrie ca „o stare de bunăstare completă la nivel fizic, mental și social și nu doar în absența bolii sau a infirmității”.

Faptul că sunt aici astăzi ca să scriu acest articol se datorează mai presus de toate lucrurilor care se schimbă puțin câte puțin.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.