Iarba şi bunele maniere – Când te spargi și faci muzică

Fotografie de N.ico, via Flickr

Nu suport stereotipul conform căruia fumătorii de iarbă sunt neproductivi. Lenea e doar una dintre activitățile care merge bine cu fumatul de iarbă și se întâmplă în timpul liber. În timpul zilelor de lucru, iarba îmi stimulează creativitatea sau cel puțin îmi relaxează mintea îndeajuns de mult cât să vin cu o idee nouă, neconvențională. Acum încerc să aplic chestia asta în ceea ce fac, dar era o vreme în care îmi foloseam toată energia creativă de la iarbă pentru o singură chestie: făceam beaturi.

Dacă ar trebui să aleg un singur stil muzical care-mi place cel mai mult, ar fi hip-hop-ul anilor '90. Am petrecut o mare parte din anii '90 în Tailanda, unde aveam acces doar la MC Hammer și Vanilla Ice. Mai aveam și o casetă Cypress Hill, Black Sunday. (Întâmplător, acesta e albumul din care am învățat majoritatea terminologiei despre marijuana pe care încă o folosesc și azi, ceea ce mi se pare un pic loco.) Când am ajuns în America în 1997, Biggie tocmai o mierlise, Wu Tang trecuseră la albume solo, iar sampling-ul devenise o formă de artă (mulțumesc, DJ Shadow). Fratele meu își adunase în timpul facultății niște scule, printre care un SP 202 și un Groovesynth JX 305, iar educația mea muzicală a început la scurt timp după ce am început să fumăm iarbă împreună.

Eram uimit cât de mult ajută fumatul de iarbă procesul creării de beaturi de hip-hop, în special cele bazate pe sample-uri din '90, care-mi placcel mai mult. Înainte ascultam cântecele pur și simplu, acum le scanam să găsesc sample-uri, beat-uri și loop-uri pe care le foloseam înainte ca mâinile mele să apuce să le catalogheze. În scurt timp, am trecut la software și mi-am dezvoltat un flow de lucru, experimentând ore în șir în întuneric, înconjurat de nori de fum.

Când am ajuns la facultate, puteam face un beat ca lumea, dar aveam o tonă de loop-uri și doar câteva piese complete. Asta pățești când folosești iarba fără disciplină – ai momente de geniu, dar nu și concentrarea necesară să faci un lucru până la capăt. Îmi tot închipuiam ceva epic și tematic, ca Deltron 3030 sau Prince Among Thieves, dar pentru asta era nevoie de mult mai mult decât de un om, un calculator și un turntable. Așa că am rămas nedisciplinat și făceam loop-uri până când a devenit popular un nou concept de album.

Albumul mash-up e un format făcut pentru producători. Scopul perpetuu când tai sample-uri e nu doar să imiți piesa originală, ci, atunci când faci un album-omagiu, să lași sunetele alea intacte. Și e super caterincă să faci asta spart. Tocmai ștersesem praful de pe niște discuri de-ale lui Hendrix, când am găsit niște chestii acapella de la Wu Tang online. Înainte să-mi dau seama, experimentul s-a transformat într-un album.

Am lansat Tha Killa Beez Experience (observați folosirea lui „tha” în loc de tradiționalul „the”) în 2006. Un prieten a construit un site unde puteai asculta piesele și le puteai descărca în format zip, pentru că Bandcamp și Soundcloud nu fuseseră încă inventate. Atunci am aflat că îmi plăcea mult mai mult să fac muzică decât s-o promovez, pentru că singura chestie pe care am avut chef s-o fac a fost să printez vreo 300 de flyere și să le răspândesc prin oraș. Am revenit la rutina mea zilnică: veneam acasă, mă plantam în fața calculatorului, fumam cui după cui și făceam beat-uri.

Au trecut vreo doi ani, după care m-am accidentat foarte rău și m-am trezit imobilizat acasă la maic-mea. În momentul acela aveam nevoie de ceva mai mult decât un proiect mash-up care să-mi distragă atenția, așa că am început o interesantă călătorie alimentată de iarbă: m-am apucat să remixez Batman: The Animated Series. Opiaceele curgeau, eu vedeam de mai multe ori fiecare episod și ajunsesem să cred că locuiesc în Gotham City, ba eram chiar Batman uneori. Atunci mi-au ieșit cele mai bune piese.

După tot chinul ăla cu accidentul, indiferent cât de productiv a fost, am uitat și de proiectul cu Batman. Am început să lucrez la următorul remix. Am adunat toate trackurile pe care DJ Shadow le samplase pentru Endtroducing…și am început să le ciopârțesc pentru un album complet nou. Aveam vreo șapte schițe decente când mi-a căzut hardul și am pierdut tot, ceea ce mi-a stricat tot cheful. Am renunțat să mai fac beat-uri după faza asta.

În 2010 m-am mutat la New York și nu știu din ce motiv, mi-a crescut pofta de iarbă. De câte ori mă spărgeam acasă, simțeam o mâncărime și-mi venea să fac un beat, așa că mi-am luat Ableton Live și un controller nou și am început să produc din nou. Îmi cam pierdusem din prospețime. Fie că era din cauza schimbării de echipament, sau a lipsei de exercițiu sau a stării de spirit proaste, oricâtă iarbă fumam nu mă ajuta să fac un loop satisfăcător, așa că am renunțat din nou.

Un an mai târziu am auzit că ieșea un album oficial de mash-up Wu Tang/Hendrix și am zâmbit a pagubă. Poate că dacă mi-aș fi promovat albumul ca lumea, cineva le-ar fi spus că s-a mai făcut deja. Apoi cineva mi-a arătat niște clipuri YouTube cu piesele mele de pe The Killa Beez Experience care aveau fiecare zeci de mii de vizualizări. Cele mai multe vizualizări le avea chiar prima piesă pe care o făcusem, cea mai de căcat de pe album. Cineva făcuse pentru una din piese un clip cu scene de bătaie dintr-un film kung-fu. Nu-mi venea să cred că oamenilor chiar le plăceau piesele. Nu primisem niciodată un volum destul de mare de feedback de la public ca să-mi dau seama dacă ar putea avea succes sau nu.

Am făcut multe proiecte creative în timp ce eram spart doar pentru că mă distram făcând asta, fără să mă gândesc dacă le-ar plăcea și altora. Și rubrica asta e un astfel de proiect. Mă sparg și scriu povești din viața mea, ceea ce e la fel de amuzant ca și crearea de sample-uri spart, doar că în alt mod. Mă simt norocos că în ultimii ani, toate tâmpeniile pe care le fac când sunt spart reușesc să distreze pe cineva.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Iarba şi bunele maniere – Îmi place să stau acasă