Am supraviețuit atacurilor din 11 septembrie 2001, dar viața mi-a fost dată peste cap

Helaina Hovitz abia începuse clasa a șaptea în Lower Manhattan când avioanele au lovit World Trade Center, pe 11 septembrie 2001. Ca mii de alți supraviețuitori ai evenimentelor din acea zi, Hovitz a suferit efecte pe termen lung asupra sănătății ei mintale. În această săptămână, chiar înainte de aniversarea a 15 ani de la atac, Hovitz a publicat o carte despre viața ei începând cu acea zi. După 11 Septembrie spune povestea ei și calea sinuoasă pe care a urmat-o pentru a se recupera. — Kate Lowenstein

Pe 11 septembrie 2001, eram la școală, la trei blocuri distanță de World Trade Center, separați doar de o șosea și câteva trotuare. Era a doua zi din clasa a șaptea. După ce primul avion a lovit turnurile, am fost duși jos, la cantină, și ni s-a spus să nu ne oprim la dulapurile noastre. Nu știam la ce să ne așteptăm, cu toții speculam cu privire la ce se-ntâmplă. La momentul ăla, nu mi-era frică. Nu încă. Câțiva copii care aveau radio la cd playere ne-au spus că două avioane au lovit turnurile gemene.

Când geniștii au trecut ușile, împreună cu puhoiul de părinți care plângeau și țipau, știam că ai mei n-o să fie acolo. Erau încă la joburile lor îndepărtate. Am văzut-o pe Ann și pe fiul ei, Charles, cu care mergeam zilnic la școală. I-am îmbrâncit instinctiv, pentru că știam că mă pot duce acasă și așa n-ar trebui să fiu evacuată împreună cu ceilalți copii și să nu știu unde merg. În afara școlii, mirosul flăcărilor ne-au înțepat ochii și nările, în timp ce clădirile vărsau hârtie și oameni. Mulțimii îi era aproape imposibil să facă pași, dar aveam cu toții un obiectiv: s-o luăm spre casă prin est, în cartierul nostru, care se afla, de asemenea, la trei blocuri distanță de World Trade Center, în partea cealaltă a orașului. Dar poliția din partea de vest a refuzat să ne lase să trecem și ne-a direcționat spre centru.

În scurt timp, ne-am trezit că fugim de un nor de fum gigant și praf la care Ann ne-a zis să nu ne uităm. „Acoperiți-vă fețele și alergați, nu vă uitați în spate!". Scena din următoarea oră, în timp ce încercam toate variantele posibile ca să ajungem în cartierul nostru, a fost un coșmar: cadavre însângerate. Oameni acoperiți în moloz, pătrunși de flăcări, țipete și plânsete. Eram acoperită de moloz și uitasem să-mi trag tricoul pe față ca să o protejez. Am petrecut o oră de groază, încercând să ajungem acasă, un drum care în mod normal dura zece minute. Odată ce-am ajuns, în sfârșit, în apartamentele noastre, am văzut cum cartierul nostru devenise o zonă de război.

Holul era întunecat. Oamenii se ascundeau înăuntru, acoperiți de cenușă.

Când am împins ușa scărilor, am văzut-o pe bunică-mea la capătul coridorului. Stătea în ușa apartamentului ei și ținea la ureche telefonul.

„E aici, Paul!", plângea bunica în telefon. „E aici. O, Doamne!"

Bunică-mea mi-a pus telefonul la ureche. M-a mângâiat în păr și m-a sărutat pe cap, în timp ce-l asigura pe tata că-s bine. Am avut senzația că timpul e limitat: lobby-ul întunecat, lifturile care nu mergeau, telefonul celular al lui Devin, care nu mai funcționa. Apoi, am sunat-o pe mama. Era încă la lucru. Pe geam, nu puteam vedea altceva decât negru. La TV, care încă mai funcționa atunci, am văzut de ce fugiserăm tot timpul ăsta, adică prăbușirile, și-am văzut că Pentagonul fusese atacat, iar un alt avion deturnat. Aveam impresia că bomele și avioanele o să distrugă toată țara.

În curând, lumina și apa s-au oprit, iar telefoanele n-au mai funcționat. Când ne-am înfășurat prosoapele în jurul capului, eram singuri în furtuna aia de praf venită de la turnuri, care încă erau în flăcări. Telefonul public a mers îndeajuns de mult încât tata să-mi spună că poliția i-a zis că toată lumea va fi evacuată.

Dar n-am fost evacuați.

L-am văzut pe tata în dimineața următoare, acoperit cu un strat gros de praf de moloz, praf și transpirație. Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, n-am avut decât alimente și medicamente de la spitalul din centrul New Yorkului, de peste stradă. Am auzit, de asemenea, mai multe amenințări de clădiri prăbușite și ne-am speriat la suspiciunile cum că zonele din apropiere vor fi atacate cu bombe. Plus instrucțiunile să avem împachetat un bagaj de urgență, iar familia să fie pregătită să plece într-o fracțiune de secundă. Fără să avem vreo idee unde.

A apărut Garda Națională, sunetul unui avion m-a făcut să am o panică isterică, nu dormeam, eram întotdeauna îngrijorată, paranoică, gata să plec la următorul atac, aveam coșmaruri și amintiri. Mă simțeam ca o rață care așteaptă să moară. În timp ce New Yorkul și restul lumii și-au reluat „viața normală", a devenit clar, pentru mine, că, din cauza a ceea ce se-ntâmpla în creierul și-n corpul meu, nimic nu va mai fi normal vreodată.

***

„Simți că starea ta de spirit fluctuează?", m-a întrebat Doctor C, noul meu psihiatru. Biroul ei era la parterul unei clădiri rezidențiale de pe Park Avenue. M-am așezat pe canapea și m-am uitat la ea cum stătea-n scaunul ei mare și lua notițe într-un carnet.

„Da", am răspuns, pentru că fix așa era.

„Când ești sus, te simți atât de fericită că parcă ai fi în vârful lumii? Iar când ești jos, simți că ești la cel mai jos punct în care ai fost vreodată?"

„Da", i-am răspuns, pentru că și asta era adevărat. Și pentru că eram disperată să am un diagnostic și să-ncep un tratament.

„Spune-mi ce altceva se întâmplă cu tine", mi-a zis.

Am început să-i zic, fără probleme, obișnuită să explic același lucru de atâtea ori. „Mi-e teamă că oamenii se uită la mine ca și cum ar vrea să mă rănească. La școală, la metrou, peste tot", i-am spus. „Sunt nervoasă mereu, iar când mă supăr, simt că nu mai dețin controlul. Mi-e frică de lucruri cărora altor copii de vârsta mea nu le e. Simt că mă sufoc jumătate din timp. Am dureri de cap atât de des, că am renunțat să le mai cataloghez ca dureri de cap. Astea sunt caracteristicile vieții mele, doar că devin tot mai severe. Și mă cert întotdeauna cu prietenul meu pe lucruri despre care el crede că-s doar nimicuri".

„Mama ta mi-a spus că ai o mulțime de accese de furie, că lovești și țipi puternic, când ești în stările astea emoționale"

„Da", am răspuns, m-am uitat în jos și-am dat din umeri.

„Simți cumva că ești hiper vorbăreață?"

Nici măcar nu știam ce înseamnă asta, dar voiam să mă asigur că nu spun ceva care ar face-o să nu mă trateze. Așa că am răspuns: „Poate".

Ce nu se întreba ea era partea despre cauză și efect. Toate astea veneau de undeva. Da, am avut perioade de depresie și da, nu puteam să dorm. Am făcut alegeri proaste, dar n-am avut episoade maniacale inexplicabile și nici idei delirante. Nu aveam impresia că sunt „aleasă" pentru ceva, nu făceam cheltuieli exorbitante și nici nu dispăream cu zilele ca apoi să nu știu de ce am făcut asta.

Ce nu înțelegea ea era că, uneori, expresia „Luptă sau fugi!" e la fel de simplă ca o reacție. Dacă cineva mă făcea să mă simt amenințată, fie că erau părinții, prietenul meu, cineva de la școală sau de pe stradă, reacționam. Impulsiv, rapid și agresiv. Aveam să aflu mai târziu că a adăugat la diagnostic ceva numit „potențială traumă secundară din cauza evenimentelor de la 9/11", încă de la prima noastră întâlnire. Dar Doctor C credea că mă comport așa pentru că sunt bipolară, așa că a început să-mi dea prescripții pentru asta.

La sfârșitul primăverii din 2005, viața mea abunda cu sticle portocalii pline de pastile, medicamente pe care corpul meu le rejecta împreună cu ultima masă pe care o înghițea. După ce mi se făcea rău prima oară când încercam un medicament nou, ea reducea doza, asta dacă nu mi se făcea atât de rău că nu voiam să-l mai încerc a doua oară. Am luat, pe rând, Seroquel, apoi Lamictal, apoi Lexapro, Prozac sau Depakote, pentru a contracara simptomele mele, care, în orice situație, doar se înrăutățeau. Stăteam ca un subiect de experimente și mă simțeam analizată, în loc să fiu învățată să fac ceva diferit. Ea era doar psihiatrul, așa că tot mă plimbam pe ușile terapeuților. Intram mereu cu speranță, spre deosebire de alți adolescenți reticenți și plictisiți care doar făceau fețe pentru că părinții „i-a făcut să meargă la terapeut". Am încercat să le explic ce era în neregulă cu mine de nenumărate ori, doar ca să-mi du seama că nici ei nu mă puteau ajuta. Am început să mă simt ca o bleagă pentru că-mi făceam speranțe, apoi să devin ranchiunoasă pe terapeutul cu care discutam. Nimic nu părea să funcționeze.

Mergeam mereu la analize de sânge și deja nu mai eram fetița „curajoasă" la care se minunau asistentele. Am devenit o pacoste. Eram deja agitată de la drum, încercând să găsesc o adresă imposibil de găsit, o altă criză. „Nu sunt grozavă la asta", avertizam tehnicianul, în timp ce-mi lega furtunul de cauciuc în jurul brațului. Mă uitam în partea cealaltă, îmi strângeam ochii și cântam un cântec în capul meu. Dar, indiferent de câte teste am făcut, răspunsul nu se-ascundea niciodată în fiolele recoltate.

***

Ani mai târziu, când am îmceput să răspund întrebărilor oamenilor (Cum de au ratat diagnosticul, De ce le-a luat atât de mult și Cum de nu a fost evident că diagnosticul era Tulburare de Stres Post-Traumatic?) am aflat că tratamentul adecvat pentru situația mea este terapia cognitiv-comportamentală, apoi terapia logo-comportamentală, apoi să renunț la pastile și să-nvăț cum să fac față vieții. Totul într-un mod sănătos și eficient, în așa fel încât să nu mai apelez la soluții care asigură temporar un confort, dar care fac ca situația să fie mult mai rea, per total.

Copiii nu cunosc cuvintele necesare să descrie corect ce se întâmplă cu ei sau cum sunt, cu adevărat, simptomele lor, sau să-și dea seama de unde au început. Nu fac legătura între evenimente atât de bine și, sincer, nici adulții nu se descurcă mai grozav. Toți ne dăm ochii peste cap când suntem întrebați despre copilăria noastră. Dar nu e datoria pacientului să unească două puncte. Nici a părinților sau a profesorilor. Este a medicului.

Dar, cum simptomele pot apărea la suprafață după ani de zile de la traumă, iar problemele existente pot fi similare celor care se potrviesc parțial altui diagnostic, unii doctori simt că nu e timp să meargă mai adânc cu problema. Simptomele prezentate par cele mai urgente de tratat. Uneori, medicul nici nu are experiența pentru a diagnostica și trata trauma. Alteori, nu vor să meargă pe acel drum cu pacientul, pentru că ar trebui să retrăiască niște amintiri dureroase și tulburătoare ei singuri. Așa că, pe lângă tulburarea bipolară și ADHD, alte tipuri de diagnostic greșit care se pun în prostie tinerilor de oriunde includ tulburarea acută de stres, tulburarea de ajustare, tulburarea obsesiv-compulsivă, atacul de panică, să numesc doar câteva. Unii se vor da bătuți, fără să-și mai dorească s-o ia de la capăt de atâtea ori cu un doctor sau altul. Se vor simți lipsiți de speranță și incapabili să ducă o viață în care lumea, în afara și înăuntrul propriei ființe, pare atât de periculoasă, tristă și greu de suportat.

Nu a existat nicio pastilă magică cu care să fi ajuns aici. Au fost ani de muncă, dar am fost capabilă să mă adun din toate bucățile fragmentate ale fetei care a trăit într-o lume plină de teroare, crime și violență. Cu multă muncă și determinare, am reușit să-mi reconstruiesc viața și să o mențin întreagă în timpul celor mai stresante perioade. Dar unul din doi copii din țară va trece printr-o traumă. Asta poate să-nsemne orice, de la traiul într-un cămin abuziv sau instabil, sau într-un cartier „nesigur", un accident, un dezastru natural, un abuz sexual, împușcături, terorism, traumă medicală. Și lista continuă. Copiii pot fi rezistenți în mod natural, în sensul că „vor merge mai departe". Dar adevărata rezistență trebuie învățată și răsînvățată de-a lungul timpului. Altfel, cicatricile invizibile ale unei traume pot duce la efecte mai devastatoare în prezent.

Preluat și editat cu permisiune din After 9/11: One Girl's Journey through Darkness to a New Beginning, de Helaina Hovitz. Copyright 2016, Carrel Books, imprimat de Skyhorse Publishing, Inc.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre terorism:
Acasă la Osama bin Laden
Ce droguri iau teroriștii, ca să nu mai simtă frică
Teroriştii islamici ştiu să folosească internetul mai bine ca tine