De ce Islamul radical atrage atât de mulți tineri?

De prin școala generală, am simțit că statutul meu de musulman era ca și cum făceam parte dintr-o familie numeroasă. Un fel de club social cu un set de valori în care umilința este baza pentru a te simți îndatorat față de semenii tăi. Atunci când copiii mă întrebau de unde sunt, și pronunțam Afganistan, stârneam chicoteli. Însă lucrurile s-au schimbat subit când am intrat la liceu, la un an după atentatul 9/11.

Zilele astea, sunt un student, care din când în când mai scrie pentru VICE. De aceea, după atentatul din San Bernardino și atacurile teroriste din Paris, colegii mei de la sediul din Melbourne m-au întrebat despre părerea mea despre atracția față de extremism. Am reflectat un pic asupra situației și am mai vorbit cu câțiva prieteni. Ei fac parte dintr-un grup mixt de imigranți la a doua generație. Am crescut în suburbiile din Melbourne până când am devenit studenți, muncitori și ocazional derbedei. Știu că unii dintre ei s-au bălăcit în extremism, în mare parte sub forma unor articole online. Așa că am întrebat și eu: De ce islamul radical atrage atât de mulți tineri?

În primul rând, trebuie menționat faptul că e greu să te simți acceptat atunci când ești imigrant. Iqbal, un student la Drept din Coburg, mi-a povestit o remarcă usturătoare a unor australieni care consideră că „scopul nostru este să înlocuim stilul lor de viață cu unul strict, opresiv și cu un regim deloc atrăgător cu intenția de a satisface un zeu inexistent".

Evident, nu ăsta e cazul, dar e genul de opinie care scoate ce e mai rău din oricine. De fiecare dată când la televizor apar știri despre un atentat, clădiri bombardate, omucideri, sinucideri, atacuri și asedieri, prima noastră reacție nu este de îndoliere, ci de tristețe, pentru că tot ce vrem să știm este dacă antagonistul este musulman. Sperăm să nu fie, paranoici că vom fi prinși încă o dată în stigma bigotismului.

Iqbal își aprinde o țigară și o ține palmată la spate, de frică să nu fie prins de taică-su înainte de Maghrib. „Mă înfurie orice musulman care face ceva greșit", spune el. „Într-un fel, a ajuns responsabilitatea mea să condamn acțiunile lor în public."

La începutul acestui an, în dimineața de 18 aprilie, la trei jumătate, două sute de polițiști au efectuat mai multe raiduri prin Melbourne ca parte din Operațiunea Rising. Vecinii din Hallam au rămas înmărmuriți la marginea străzii, în timp ce forțele speciale ale poliției victoriene scoteau din pat băieți adolescenți și îi urcau în vehicule militare. Aparent, ei planificau un act de terorism sau o răzbunare pentru moartea unui prieten, Numan Haidar, care a fost împușcat în timp ce ataca doi polițiști cu un cuțit.

Unul dintre acuzați este un prieten de-al meu. El compară amintirea raidului cu o tulburare post-traumatică. El își aduce aminte de imaginea tatălui său încătușat, căzut la podea și neajutorat, în timp ce un polițist îl lovea în spate și cerea o explicație cu un M16 pentru posterul arab de pe perete. Mai târziu el a fost eliberat fără niciun fel de acuzație.

Când l-am întrebat de ce i se pare că tinerii musulmani sunt uneori furioși, prietenul meu mi-a explicat: „Dacă discutăm despre preocupările noastre din cultura australiană, ei cred că noi doar ne plângem. Ei ne spun că ar trebui să acceptăm orice părere greșită a oamenilor despre noi, deși noi ne-am născut aici."

Când ești tratat ca un expat, deși te-ai născut în țara respectivă, asta poate fi un factor definitoriu pentru mulți tineri musulmani. FBI-ul a dezvăluit faptul că teroristul din San Bernardino, Syed Rizwan Farook, era un imigrant din Pakistan, născut în Chicago. Investigațiile franceze legate de atentatul de la Paris consideră că mintea criminală din spatele operațiunii e a unui naționalist belgian. Ambii atacatori ai lui Charlie Hebdo s-au născut în Paris, iar trei dintre atacatorii de la atentatul cu bombe din 2005 Londra erau pakistanezi născuți în Anglia. De asemenea, se estimează că în jur de patru mii de oameni au plecat din căminele lor din Vest pentru a se alătura grupării ISIS.

Nu încerc să dau vina pe cultura din Vest pentru faptul că tinerii musulmani se simt discreditați. Ba mai mult, eu consider că lipsa unei conduceri puternice din interiorul islamului este parte din problemă. Criticile dure ale interpretărilor violente cum ar fi Wahhabismul trebuie introduse în propriile noastre conversații. Ducem lipsă de vocea rațiunii, iar în schimb, publicul ascultă de lideri auto-proclamați care nu reprezintă principiile majorității.

De asemenea, suntem copleșiți de aparatul media radical. Mi s-a spus că în conferințele islamice extremiste, deseori organizate în particular prin suburbii, internetul și media sunt principalele unelte folosite de „clerici" pentru a desensibiliza și exploata tinerii credincioși. Din păcate, existe un flux constant de reportaje oripilante din Palestina, Irak și Afganistan. Este o tactică ingenioasă și lasă impresia, mai ales printre tineri, că musulmanii de oriunde sunt atacați și singura modalitate de apărare e prin violență.

După ce am citit în liceu Frankenstein de Marry Shelley, sau după ce am vizionat filmul Elephant Man de David Lynch, am realizat că monștrii pot fi umani și oamenii pot fi monștri. După ce am vorbit cu prietenii mei și am reflectat asupra trecutului tragic al acestor evenimente, lucrarea psihologului Albert Bandura mi se pare cea mai potrivită. El explică: „Pentru a produce fapte oripilante e nevoie mai mult de condiții sociale favorabile, decât de oameni înfiorători."

Experimentul faimos de la Standford al lui Phillip Zimbardo întărește acest argument social prin intermediul similarităților care au fost replicate grosolan în abuzul de putere de la închisoarea din Abu Ghraib. Nu doar soldații au fost responsabili, ci construcția socială, istoria și mediul au sculptat idealurile și deciziile oricărui tânăr agresor. Eu consider că e vorba de viețile noastre, nu de credința noastră, care ne transformă în monștri sau ființe umane.

Prietenul meu Mohammed nu este un monstru, dar probabil e un delicvent juvenil. El a imigrat din Sudan în 2005 și recent s-a dedicat islamului cu scopul de a recompensa un trecut plin de război și un bloc haotic de apartamente din Footscray. Atunci când l-am întrebat de părerea lui despre radicalizare, mi-a explicat: „Mulți tineri știu doar câteva versete, scoase din context, iar ei se folosesc de acestea ca bază pentru acțiunile lor." Dar, la fel ca ceilalți este de acord: „Dacă acești copii ar fi fost acceptați corespunzător de societate, ei nu ar mai fi fost radicalizați. Noi simțim ura publicului față de noi."

Când ești tânăr, tot ce vrei e să te simți acceptat. Vibe-ul general al conversațiilor mele părea să fie înclinat spre ideea că musulmanii imigranți se simt deseori marginalizați, ignorați și respinși de societate. În timp ce media încă este obsedată de ISIS, brandul s-a deteriorat ca un trend trecător din cercurile religioase ale suburbiilor. Cu toate acestea, aspirația spre jihad pare în continuare ca o fantezie romantică. Unii își imaginează că în sfârșit vor aparține unei utopii conduse de un califat, un sistem aliniat cu viața dictată de scriptură. Fantezia le oferă un scop în viață sau o evadare din suburbiile clinice. E absurd, dar e o dorință comună pentru orice bărbat tânăr, indiferent de religie sau țară.

Urmărește-l pe Mahmood pe Twitter.

Ilustrații de Michael Hili.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre extremism:
Iată cum produce Statul Islamic copii soldați
Care e legătura dintre sănătatea mintală și terorism
Viața în „cel mai periculos" cartier de musulmani din Londra e ca o plimbare prin parc