Ce spune despre tine prima fotografie în care ai fost taguit pe Facebook

Îngrozitoarea funcție Facebook care ne bombardează cu amintiri din trecut există deja de un an, dar se pare că niciunul dintre noi n-a avut curajul să recunoască ce oribil e să-ți începi fiecare zi cu niște amintiri care îți arată că trecutul era mai bun decât prezentul: petreceam timp cu oameni pe care îi preferăm în loc de cei cu care ne petrecem timpul acum, aveam un job care ne împlinea, eram în vacanță în Croația și nu într-un birou nenorocit.

Aceste injecții zilnice cu nostalgie ne reamintesc că tot trecutul nostru e pe Facebook – nu doar fotografiile de profil pe care le selectăm atent să ne facă să părem cât mai atrăgători, dar și fotografiile de acum cinci ani de la nuș' ce festival când eram pictați pe față în culori neon. Nu te gândi că oamenii nu se obosesc să se uite și la fotografiile alea ca să vadă dacă merită să facă sex cu tine; normal că fac asta.

Chiar dacă nu ești un stalker de Facebook profesionist, toți am apăsat, la un moment dat, maniacal, pe săgeata din stânga, care ne-a dus într-o călătorie prin toate fotografiile taguite cu cineva, până la începuturi. Tu, într-un tricou cu Jimi Hendrix, într-un album intitulat: „Party în pădure, 2006. Să nu uităm niciodată :)" Tu, în perioada în care îți puneai fond de ten pe buze și înclinai capul la nouăzeci de grade de fiecare dată când apărea un aparat foto în preajmă.

Acea primă fotografie spune tot ce nu vrei să se știe despre tine: lipsa de încredere în propriul stil, fața ta dubioasă care nu și-a găsit încă o formă – e ca și cum filmarea cu tine jucând sârba la banchetul din liceu ar fi pusă pe repeat, s-o vadă toată lumea.

Ca să te liniștim că asta i se poate întâmpla oricui, am rugat colegii noștri de la VICE să scrie despre prima fotografie în care au fost taguiți și ce spune ea despre ei. Sincer, suntem niște dobitoci că ne-am gândit să facem asta, pentru că acum fotografiile astea n-o să fie disponibile doar pentru prietenii noștri de pe Facebook, ci vor apărea în rezultatele Google pentru tot restul eternității. Fraieri ce suntem.

Angus Harrison (Editor, Thump)

Fotografia asta a fost făcută în limuzină, în drum spre banchetul de absolvire a liceului. Costumul pe care îl port e de la ASDA George, iar ochelarii erau din ăia primiți gratis la promoție. După ce s-a terminat banchetul, toți colegii din anul meu au mers la un club de noapte penal din centrul Bristolului, al cărui patron era fratele mai mare al unuia din grup. Deși arătam ca tot cast-ul din Bugsy Malone , ne-au dat de băut toată noaptea. După cum îți imaginezi, până la urmă ne-am luat la bătaie, am vomitat, ni s-au furat aparatele foto și ne-am luat limba-n gură toată lumea cu toată lumea. Mi-am încheiat noaptea cu prietenul meu cel mai bun, într-o sufragerie, la răsărit, mâncând o portocală.

Îmi dau seama că, în mod normal, oamenilor le crește încrederea în ei odată cu înaintarea în vârstă, dar la mine s-a întâmplat opusul. Înainte îmi plăcea la nebunie să fac mutre șmechere la poze și să scriu pe ele „Salutare, domnișoare ;)", ca și cum pe toate femeile le-ar da pe spate o variantă adolescentină a lui Ricky Gervais. Acum sunt, probabil, la fel de vanitos, dar mă pricep mai bine să ascund asta.

Paris Lees (Redactor, VICE)

Am fost sexi dintotdeauna. Fotografia asta e făcută la scurt timp după ce mi-am făcut operația de schimbare de sex și m-am transformat din bărbat în femeie. Asta era prin anii 2000 și-un pic, înainte să fie la modă. Cred că arăt foarte feminină pentru o persoană născută cu sex masculin, care nici nu luase hormoni și nici nu-și făcuse alte operații estetice. Asta e culoarea mea naturală de păr, pe care n-am mai văzut-o demult. Am curul mai mare acum și-mi place așa. Căcat, ce caută curul meu pe Facebook? Cred că aveam mare nevoie de confirmări în perioada aia, voiam neapărat să mă simt sexi. Mi se părea că atracția bărbaților pentru mine dovedea că sunt cu adevărat femeie. Mă simțeam ca una dintre gagicile din Pussycat Dolls.

În adolescență, am lucrat ca escortă și am folosit fotografia asta în portofoliu. Le ofeream „domnilor discreți" „o experiență de vis cu o iubită drăgăstoasă". Ce să-i faci, epilarea cu laser și mâncarea nu sunt gratis. Fotografia mi-a fost făcută de un libidinos pe nume Callum, care făcea filme cu bukkake și era pasionat de pornografia cu transsexxuali. Pe atunci credeam că are un apartament elegant, dar acum îmi dau seama că patul era Ikea. N-am participat la niciunul dintre videoclipurile lui pentru că știam că o să ajung mare într-o zi și nu voiam să-mi pătez imaginea. Sunt pe X-Tube, totuși. Dar fără față. Ești tare dacă reușești să mă găsești.

Joel Golby (Redactor, VICE)

Ahh, iată-mă în toată splendoarea mea, cu tunsoarea fără nicio formă și genul de ochelari de soare pe care ți-i dă doctorul după ce ți-a făcut operație cu laser la ochi. Purtam un hanorac d-ăla cu fermoar, de bunic, deci nu se poate spune sub nicio formă că e o ținută cool.

Îmi amintesc petrecerea asta: a fost în al doilea an de facultate, acasă la un tip pe care nu-l suportam. În primul an, tipul ăsta a încercat să inventeze un nou termen de argou pentru „cool", și anume, „chili". Cum ar veni, vezi ceva cool și zici: „Yo, bro, fii atent cât de chili e asta!" Și-a găsit sensul vieții când s-a alăturat echipei de frisbee din facultă. Îi zicea frisbee-ului „disc ". Iar meciurile cu „discul" erau super „chilli". Așa vorbea, să-mi bag pula. Îl uram din toată inima. Încă îl urăsc. Oare ce-o face acum? Cum îl chema? Simon ceva…Își zicea Si. Căcat, tocmai l-am găsit pe Facebook – e business development manager. Tipic pentru Si. Și-a scris denumirea jobului sub forma „BDM". Pagina lui de Facebook e o colecție de clișee: și-a dat check in în stația de autobuz. Și-a rezervat un zbor pentru Milano, la care a adăugat un emoticon d-ăla care râde cu lacrimi. A dat share la un videoclip cu o rețetă de plăcintă de cartofi care arată revoltător.

Mă întreb dacă e fericit. Mă gândesc că, în adâncul sufletului lui, chiar e. Pun pariu că merge acasă și mănâncă plăcintă cu cartofi și se gândește la Milano și se cuibărește lângă prietena lui și se gândește la nimic. Pun pariu că nu se gândește la absolut nimic. Asta e cea mai veche teorie a mea, că proștii totali nu pot fi profund nefericiți pentru că au atât de puține sinapse încât sunt perfect mulțumiți să se uite la Family Guy, să mănânce bine și să meargă în vacanță în străinătate o dată pe an.

Dar ce fac eu e atât de grozav? Cine dracu' mă cred? De ce îl urăsc pe bietul om, de fapt? Pentru că avea tot ce nu aveam eu? Era popular, de aia eram la petrecerea lui la el acasă. Fetele îl plăceau, alt motiv pentru care eram la petrecerea aia. De fapt, o tipă chiar m-a confundat cu el și a început să vorbească cu mine. De ce îl uram? Poate…poate că eu sunt dobitocul în povestea asta. Eu, cu ochelarii mei de soare în casă și cu tunsoarea aia de adolescent al cărui tată a părăsit familia și s-a mutat cu un bărbat pe nume Ivana, și cu hanoracul meu de bunic. Cum stau tăcut în bucătărie la o petrecere și torn în mine bere și vorbesc cu același prieten cu care vorbesc dintotdeauna. Și-mi fac fotografia asta penală și neclară. Sunt groaznic. Mă urăsc din toată inima.

Daisy-May Hudson (Producător, VICE)

În stânga fotografiei sunt eu, eliberată din lanțurile părinților, la vârsta de 15 ani, la prima mea petrecere acasă la cineva. Nu mai fusesem la Londra cu trenul până atunci și mama m-a sunat de vreo patru ori pe drum, înainte să ajung acolo. Până în momentul acela, băutura mea preferată fusese Malibu cu suc de ananas. În perioada aia îmi îndreptam părul ca o maniacă. Iar în această fotografie, navigam printr-o mare de băieți nu-rave în blugi skinny roz. Descopeream o lume cu totul nouă. Dar nu-mi uitasem totuși originile: dacă te uiți mai bine, o să vezi că pe colierul meu scrie „Super pizdă ".

Aws Al-Jezairy (VICE News)

Asta era în primele zile după ce începusem să descopăr plăcerile bahice. În perioada aceea eram o bețivă nesuferită fără autocontrol și nu consideram că petrecerea e reușită până nu cădeam cu nasul într-o baltă de vomă sau nu mă luam la bătaie cu cineva. Aici eram la un party nu-rave care a avut loc în perioada în care nu-rave-ul era în punctul culminant al popularității. Tot atunci descoperisem și American Apparel, așa că eram îmbrăcată de la ei din cap până în picioare – în afară de jachetă, pe care o luasem de la un magazin ieftin. Purtam niște șosete AA peste genunchi și bijuterii pe care le furasem prima și singura oară când am furat dintr-un magazin. Cred că ești de acord că arăt genial.

Jamie Clifton (Editor, VICE)

Ăsta sunt eu în 2006, anul în care a ieșit „Gravity's Rainbow", după cum probabil ai ghicit când ai văzut banderola roz și fardul verde metalic de pe toată fața mea. Eram la o petrecere nu-rave, dar am ieșit costumat așa și prin oraș, de câteva ori.

Look-ul promovat de trupa The Klaxons nu era foarte popular în orașul în care am făcut facultatea, dar totuși nimeni nu m-a insultat din cauza asta. Nu m-am simțit niciodată persecutat din cauză că-mi plăceau la nebunie culorile primare. Totuși, fotografia ilustrează destul de bine încrederea în sine caracteristică adolescenței. La scurt timp după ce a fost făcută, mi s-au întâmplat o groază de chestii care m-au obligat să mă maturizez rapid și a început să mă chinuie anxietatea.

Cercelul din buză îmi rămăsese din perioada pop-punk. Pentru ăsta am fost insultat la greu. Un puștan din fața cinematografului m-a numit poponar, eu i-am zis cocalar, el m-a pocnit în gât, eu l-am pocnit în braț și un bodyguard a întrerupt singura bătaie în care am fost implicat vreodată.

Tshepo Mokoena (Colaborator, VICE)

Ramele dreptunghiulare de ochelari reprezintă tot ce e greșit la omenire. Îi purtam în faza mea parțial hippie, când hainele mele nu aveau nicio personalitate și când m-am tuns și mi-am lăsat dread-uri în semn de protest față de standardele occidentale de frumusețe. Aveam 16 ani, eram naivă și idealistă. Fotografia a fost făcută de cea mai bună prietenă a mea, pe care o știam, la momentul acela, de șase ani. Locuia la câteva case de mine, într-o suburbie păzită și înconjurată de garduri electrice din Harare, Zimbabwe, și era suficient de majoră cât să aibă în cameră sticla aia de lichior sud-african.

Cât despre bikinii comestibili pentru bărbați, făcuți din bombonele, a fost un cadou de la un prieten de-al nostru pentru un alt prieten. Îi primise chiar în ziua aceea și cine știe dacă i-a îmbrăcat și i-am mâncat toți de pe trupul lui ceva mai târziu.

Sam Wolfson (Editor, VICE)

Fotografia face parte dintr-un album intitulat „Nunta de Argint a unchiului Nick și a mătușii Claire". Nu sunt rudele mele, ceea ce e și mai deprimant. Când aveam 16 ani, făceam un ban în plus ca DJ la nunți și aniversări. Îmi amintesc că aniversarea asta a decurs foarte prost și am fost huiduit de părinții prietenului meu și de toți prietenii lor. Dar tot am luat 150 de lire.

Bruno Bayley (Editor, VICE)

N-am avut niciodată Facebook. M-am mândrit mereu cu înțelepciunea mea când prietenii mei își făceau conturi, iar eu nu dădeam doi bani pe mizeria asta nouă. Am avut, totuși, un cont de MySpace, unul foarte de căcat și arogant, cum probabil ar fi fost și contul meu de Facebook.

Mi-am făcut contul de MySpace fix când am terminat facultatea și am început să ies prin cluburile din estul Londrei. Toate fotografiile de pe contul ăla sunt cu mine în club, cu șepci sau pălării penale pe cap și tricouri imprimate cu mesaje. Asta e o poză tipică din seria aia: eu cu o căciulă „amuzantă", într-un tricou cu logo-ul casei de discuri a unui prieten, în clubul Push. Mă prefăceam că sunt mai beat decât eram, pentru că aveam impresia că mă face să par cool.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Facebook pe VICE:
Toate tipurile de indivizi enervanți cu care eşti prieten pe Facebook
Facebook mi-a şters cinci ani din viaţă
Prietenii tăi de pe Facebook care pun botul la citate inspiraționale sunt proști, spun studiile
Cineva mi-a furat fotografiile de pe Facebook, ca să păcălească lumea timp de aproape zece ani