Am cunoscut o groază de corespondenți de război și am stat și eu, destul de mult, prin zone de conflict – cam un an și jumătate între 2003 și 2008. Încă nu m-am lămurit, exact, ce ne atrage acolo. Poate că e un pic de spirit de aventură, inconștinență, pasiunea pentru profesie și pentru a spune ce se întâmplă, o doză mai mică sau mai mare de „adrenaline junkie".

E posibil să fie și dorința de a face bani – unele corporații media își plătesc regește corespondenții, deși am văzut și o groază de freelanceri care se târâie de la o zi la alta, prin cele mai ieftine hoteluri, chinuindu-se să își acopere cheltuielile. Sau e chestia când ești la început, un novice și cu mucii la nas, și crezi că te întorci acasă și o să devii un gen de erou, pe care gagicile îl vor asculta cu gura căscată înainte de a-l însoți, fermecate, acasă.

Asta cu eroul este primul mit care se prăbușește: nu interesează și nu impresionează pe nimeni micile tale povești. Totuși, ceva se schimbă în tine și îți dă un gen de dependență. Îmi amintesc că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, aveam aceeași senzație ca atunci când am încercat să mă las de fumat, un gen de amețeală și de pâclă deasupra ochilor și dorința de o nouă doză – în cazul ăsta, o întoarcere la Bagdad. Nu este o dependență de violență: dacă nu ești un maniac, n-are cum să-ți placă să vezi resturi umane atârnate prin copaci și nu e distractiv nici să îți vâjâie gloanțe pe la ureche sau să știi că în orice moment îți poate exploda o bombă sub cur.

Ceea ce m-a atras pe mine atât de tare, că și mâine aș pleca înapoi, sunt poveștile pe care nu prea le auzi prin alte părți și faptul că am cunoscut o groază de oameni mișto. Oamenii ăștia par a fi, cu toții, personaje gata să populeze cărțile pe care știi că unii din cei care se perindă pe acolo o să le scrie.

Din toate hotelurile prin care m-am perindat în Orient, unul este genul ăla de loc despre care s-ar putea scrie sau face filme: Al Fanar, din Bagdad.

Al Fanar era un hotel micuț, cu doar 80 de camere care ar fi avut nevoie să fie redecorate și un restaurant care amintea, vag, de un cort arab. Acolo am făcut, cu tipii din hotel și alți prieteni, două dintre cele mai strașnice chefuri din Bagdad.

Primul prieten pe care mi l-am făcut în Al Fanar, chiar înainte să mă mut acolo, a fost un american, Andy. Andrew Robert Duke, din Boulder, Colorado, venise în Irak la puțin timp după căderea Bagdadului. Tras pe sfoară de nişte parteneri de afaceri, rămăsese acolo fără prea mulţi bani, însă se hotărâse să nu plece până când nu va face nişte afaceri serioase.

Înalt, ciolănos, cu o mustaţă creaţă şi început de chelie, mare amator de Stolichnaya şi de muzică veche. A reuşit să fie unul dintre puţinii străini acceptaţi în elitistul Club de vânătoare şi în legendarul Club Alwyiah. Şi-a făcut o întreagă reţea de cunoştinţe şi prieteni printre oameni de afaceri irakieni sau străini, jurnalişti, oficiali ai Coaliţiei şi, mai târziu, ai administraţiei irakiene.

A bătut Irakul în lung şi în lat, chiar şi după ce începuseră răpirile, cu taxi, şofer angajat sau autobuz, singur, în convoaie sau cu câte un om de afaceri. S-a aflat, în cel puţin o ocazie, sub tir de mortire.

Succesul în afaceri a cam întârziat, însă asta nu l-a făcut să îşi piardă optimismul. La un moment dat s-a îndrăgostit de o irakiancă. Ne-a ţinut la curent de la bun început, povestindu-ne diferitele etape ale flirtului, însă ne-am imaginat că exagerează. Am fost teribil de surprinşi când ne-a anunţat că Maya vrea să se mărite cu el şi că, pentru ca şi familia ei să accepte, va trece la Islam.

N-am reușit să ajung la ceremonie, dar când l-am sunat, vreo oră mai târziu, deja încălca religia, sărbătorind la o bere. Seara, a trecut pe la mine să facă cinste cu o votcă. În toamna lui 2004 a avut loc şi nunta, iar Maya s-a mutat la Andy, în hotelul Al Fanar. Prin septembrie 2005, îmi spunea la telefon, râzând, că el şi Maya erau ultimii mohicani ai hotelului, refuzând să se lase convinşi de proprietari să plece. Până la urmă au făcut-o. În prezent, hotelul este închis.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Andy era Doug, un australian uriaș cu aer patern şi o palma cât o lopată. Douglas Wood este unul dintre oamenii care, prin prezenţă fizică, îmi păreau a fi invincibili. În 2005, l-am văzut plângând, cu arma la cap, într-un film făcut de insurgenții care îl răpiseră. Din fericire, a scăpat teafăr din toată povestea, fiind eliberat în urma unui raid al armatei americane.

Majoritatea clienților hotelului Al Fanar erau, însă, jurnaliști, fie freelanceri, fie angajați ai unor organizații media mai mici, care nu își permiteau tarifele din marile hoteluri. Așa era Jason, un fotograf britanic pe care, când nu umbla prin cine știe ce coclauri, îl întâlneai pe terasa hotelului, unde făcea plajă sau citea tolănit pe un scaun de plastic, de parcă ar fi fost în vacanţă în Ibiza. Îi plăceau femeile, vinul şi brânza made in France şi, dacă te împrieteneai cu el, îţi povestea despre reportajele făcute între gherilele columbiene, când a avut amantă o asasină. Sau despre militanţii PKK, ascunși în creierii munţilor din nordul Irakului, unde se poate ajunge doar pe măgăruşi.

Un alt fotograf care-și vindea marfa celor mai tari reviste din State și din UK era Karim, belgian de origine marocană. Părea că nu există loc în care să nu fi fost, om la care nu fi putut să ajungă. A fotografiat victimele atentatelor sinucigașe la câteva minute după explozii, oameni torturaţi de americani la Abu Ghraib, luptători ai Armatei Mehdi în perioada răscoalei de la Najaf, mujahedini sunniţi din Triunghiul Morţii.

Printre jurnaliști erau și câțiva veterani. Boris, de exemplu, se declara ungur, francez, german şi american. Vreo două dintre naţionalităţi se regăsesc şi în cetăţenii. Restul, în biografia sa. Este conte, cu proprietăți prin Transilvania, și, înainte de Irak, a fost corespondent de război în Bosnia. Slab, şaten, ochi albaştri. Se ducea la Fallujah şi Ramadi, cele mai dure orașe din Irak, cu nonşalanţa cu care ar fi mers într-o excursie.

O irakiancă de la intrarea în perimetrul de securitate al hotelului Palestine era îndrăgostită de el şi îi trimitea bileţele de amor. O angajată a unui ziar irakian la care lucra un prieten al lui Boris era, şi ea, îndrăgostită de el. Iubita lui din Ungaria era atât de îndrăgostită de el încât a venit să stea câteva săptămâni în Irak, în Al Fanar. Este singurul caz de turism sexual de care am auzit în Irak.

Însă povestea Al Fanar nu ar fi fost completă fără Nicolas Henin, primul veteran adevărat al hotelului. Vorbitor de arabă şi excelent cunoscător al regiunii, fusese poreclit, de către personalul hotelului, Abu Muşkila, tatăl problemelor, nu doar pentru că se ducea să facă reportaje în cele mai riscante locuri din Baghdad, ci şi pentru că, din când în când, spiritul său ludic îl împingea către adevărate războaie cu hotelul Al Fanar.

Cel mai amuzant a fost în perioada în care cei de la hotel refuzau să cumpere un generator nou, iar americanii îl închiseseră pe cel vechi, foarte zgomotos şi poluant. Pe la 11 seara, un Nicolas furios a început să lipească, la fiecare etaj, afişe în care ne propunea să intrăm într-o grevă a plăţii, pentru a-i forţa pe cei de la hotel să reglementeze situaţia. Eram la mine în cameră, cu un grup de prieteni, şi urmăream desfăşurarea evenimentelor, încercând să ne stăpânim râsul.

Următoarele două ore s-au scurs cam aşa: paşii lui Nicolas, coborând pe scări, zgomotul scociului lipind afişul, apoi paşii lui Nicolas urcând. După câteva minute, paşii unui angajat al hotelului urcând scările, zgomotul afişului rupt, paşii angajatului coborând. Apoi, din nou, Nicolas coborând, Nicolas urcând, angajatul urcând, angajatul coborând.

A doua zi dimineaţa, când am ajuns în lobby, nu supravieţuise niciunul dintre afişele lui Nicolas care, oricum, consumase mult mai mult din acumulator încercand să învingă hotelul, decât dacă ar fi lucrat pur şi simplu.

Când s-a hotărât să se mute, Nicolas a fost regretat sincer de cei din personal pentru că, dincolo de micile conflicte, relaţia dintre angajaţii hotelului şi „veterani" era una caldă. O mică atenţie din când în când, un „bună ziua" sau o discuţie în momentele libere erau suficiente pentru a ne asigura respectul lor şi un tratament preferenţial, la lucruri mărunte. Ca servirea mesei după închiderea restaurantului.

Ca de exemplu, să am cea mai bună cameră din hotel. Într-o zi, s-a întâmplat să fiu în cameră atunci când au venit băieţii care făceau curat. Le-am dat câte un bacșiş şi i-am rugat să fie atenţi să nu îmi lipsească nimic. Unul dintre ei, mai curajos, cu o mustaţă groasă şi umerii puţin căzuţi, mi-a zâmbit şi mi-a zis, „Știţi, e Aidul". Prietenii mei irakieni îmi spuseseră că tradiţia de Aid este să faci un fel de pomană săracilor, astfel încât le-am zâmbit şi eu băieţilor: „Vreţi aidia, nu?"

Nu i-am lăsat să răspundă şi le-am mai dat câte ceva. Nu era mult, vreo patru dolari la fiecare, însă pentru ei suma era destul de mare. Am ieşit din cameră şi am coborât în restaurant. După câteva minute, unul dintre ei a venit după mine, m-a luat deoparte şi mi-a zis că, la acelaşi preţ, aş fi putut avea camera de pe colţ, de două ori mai mare ca a mea.

„Bine, dar ce să zic la recepţie?". „Păi ziceţi că aveţi WC-ul stricat şi că vreţi altă cameră la acelaşi etaj. Nu mai este alta liberă.", mi-a spus unul dintre băieți.

Recepţionerul – un matematician cu studii la Oxford care nu-și găsise alt loc de muncă – m-a crezut, sau s-a făcut că mă crede. A fost cea mai uşoară mutare din viaţa mea. Am stat pe balcon cu doi back-packeri danezi, pe care îi invitasem la o bere, timp în care băieţii au reparat WC-ul din noua cameră, acela fiind, de fapt, stricat, şi mi-au mutat acolo totul: bagaje, saltele şi, pe deasupra, piesele de mobilier şi covoarele vechii camere, pe care am vrut să le am dincolo.

Au fost atât de scrupuloşi încât, în noua cameră, am găsit pe noptiere şi pe masă, în exact acelaşi aranjament, toate hârtiile care fuseseră aruncate, fără nici o noimă sau ordine, pe noptierele şi masa primei camere.

Într-o seară, la începutul lui 2004, am stat la o bere, în restaurantul de la mezaninul hotelului Al Fanar, cu un american de-o vârstă cu mine, roşcat, solid şi foarte sigur pe el. Voia să facă afaceri în comunicaţii şi se cocoţase, cu ceva timp în urmă, pe turnul bombardat de televiziune pentru a studia posibilitatea instalării unor antene.

Mi-a povestit cum venise, noaptea, pe jos din Rashid, una dintre cele mai riscante zone în Bagdad, şi un individ îi furase portofelul. Câteva luni mai târziu, americanul a fost arestat la Mosul pentru că, după cum le-a povestit ulterior lui Andy şi lui Hugo, „se prostise".

După două săptămâni a fost eliberat, însă, până s-a întors la Bagdad, a pierdut rezervarea la avion. Într-o dimineaţă, a plecat din hotel şi toţi şi-au imaginat că luase un taxi către Amman. Apoi, Al Qaida lui Zarqawi a postat pe internet un film.

Ghemuit pe vine, în faţă unui grup de terorişti, dintre care unul citea un mesaj, era americanul roşcat şi musculos din Al Fanar, Nick Berg. Teroristul termină de citit mesajul, îl trânteşte pe Nick la pământ şi scoate din vestă un cuţit mare, de bucătărie. Nick urlă. Teroristul îi pune bocancul pe cap şi începe să taie, cu mişcări rapide, sus-jos.

Este primul film cu decapitarea unui ostatic în Irak.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre Bagdad:
Ziua-n care palatul lui Saddam s-a transformat în stațiunea de vacanță a soldaților americani
Cel mai deprimant muzeu din lume
De ce funcționează tortura prin sunet?