Aproape trei sute de persoane au fost ucise, la începutul lunii, la Baghdad, în urma exploziei unei mașini-capcană în centrul orașului. Alte două sute au fost rănite. Atacul a fost cel mai sângeros din ultimii ani, însă nu a reprezentat, nici pe departe, un incident izolat. De 13 ani, atentatele cu bombă sunt parte din cotidian în capitala irakiană și pot avea loc în orice parte a orașului, la orice oră din zi, așa că viața este, pentru toată lumea, o loterie: știi că pleci de acasă la muncă, la cumpărături sau la școală, însă n-ai de unde să știi dacă te mai și întorci.

Atacuri în Bahdad între 2003 și 2010, via Wikileaks

Atentatul sinucigaș din 3 iulie a avut loc pe Karrada, una dintre principalele străzi comerciale din centrul Baghdadului, cu sute de magazine în care găsești cam tot ceea ce vrei și numeroase restaurante și cafenele. Teroristul a atacat la o oră la care oamenii ieșiseră să își facă cumpărăturile, mai ales că se apropia și Aidul, sărbătoarea care marchează sfârșitul lunii Ramadanului, în care musulmanii țin post.

Știu bine Karrada, o stradă pe care am fost de sute de ori în anii pe care i-am petrecut în Baghdad; este, dacă vrei, o combinație între Lipscani și Calea Victoriei, lungă de câțiva kilometri, frecventată în special de oameni din clasa de mijloc și aflată nu departe de Zona Verde, unde își au sediile cele mai importante ambasade străine și instituții irakiene. Karrada a mai fost, de-a lungul anilor, ținta a numeroase atacuri cu bombe însă, ca irakian, faptul că știi asta nu te ajută cu nimic: pentru jihadiști și alți extremiști, întreg orașul este un câmp de luptă, orice poate reprezenta o țintă.

În 2005, de exemplu, un terorist care făcea parte, probabil, din Al Qaida din Iraq – grupare din care provine actualul Stat Islamic, care s-a aflat în spatele atentatului de pe Karrada – și-a aruncat mașina în aer în mijlocul unui grup de copii care primeau bomboane de la americani Teroriștii au atacat moschei și biserici, piețe, cafeneaua scriitorilor din Baghdad, restaurante, mallul din Baghdad, instituții, puncte de pază ale armatei, chiar și parcări aflate în apropierea unor obiective care erau prea bine păzite.

Au fost zeci de explozii care au avut loc în plin trafic pentru că, în acel moment, pe acolo trecea convoiul vreunui oficial sau al unui grup de străini. O hartă care a fost făcută în baza rapoartelor armatei americane despre atacurile dintre 2003 și 2010 îți arată Baghdadul împânzit de puncte roșii, și fiecare dintre acestea reprezintă scena unei explozii. Iar de atunci au mai trecut șase ani.

Poate că toate astea nu-ți spun mare lucru, sunt simple statistici. Nici măcar presa nu mai acordă foarte mare atenție atentatelor, dacă nu e vorba de atacuri masive, ca acela din Karrada. Chiar și când se scrie despre ele, limbajul este în general unul sec, „x morți, y răniți, revendicat de z", așa că este ușor să îți scape imaginea, să îți dai seama ce se întâmplă cu adevărat și cum arată scena unui astfel de atentat.

Sunt chestii, însă, pe care nu le poți uita. Suflul exploziei, uneori atât de puternic încât și la câțiva kilometri distanță clădirile se mișcă de parcă ar fi cutremur. Mirosul dulceag de carne de om arsă parcă ți se lipește de nări. Rămășițe umane împrăștiate pe sute de metri pătrați, pe asfalt, prin copaci, pe mașini. Una dintre imaginile care m-a marcat a fost a unui bărbat care, într-o pungă ordinară de plastic, transparentă, aduna astfel de rămășițe care semănau cu o carne tocată, pe jumătate arsă.

Morți – copii, femei, bărbați. Oameni mutilați. Disperarea supraviețuitorilor care strigă neputincioși Allah al-Akbar, „Dumnezeu e (mai) mare" și își caută rudele despre care știu că se aflau acolo. Gândește-te la tragediile prin care trec toate familiile care află că mama, tatăl sau copilul care își vedeau de rutina zilnică au murit pentru că s-au aflat la locul și momentul nepotrivit.

Gândește-te la invalizi. La traumele psihice. Sunt adolescenți și tineri care, practic, nu știu și un alt gen de viață – aveau câțiva ani când a început războiul, în 2003, iar de atunci nu s-a schimbat nimic. O generație întreagă crescută în război, ceea ce înseamnă că diferitele grupări aflate în conflict au de unde recruta.

Evident că autoritățile sunt criticate pentru că fac prea puțin pentru a opri carnagiul. Oamenii au pe undeva dreptate – după atacul din Karrada a ieșit la iveală că forțele de securitate irakiene încă foloseau detectoare de bombe false achiziționate din Marea Britanie, deși se știa de cinci ani că sunt ineficiente; doar în ziua atentatului premierul Haider al-Abadi a interzis folosirea lor.

Chiar dacă forțele de securitate ar fi echipate cum trebuie, atacurile tot ar fi greu de prevenit: teroriștii s-ar arunca în aer la punctele de control ale armatei. Baghdadul este foarte aglomerat și mii de mașini intră în oraș zilnic, așa că orice punct de control înseamnă că o mulțime de oameni stau pe loc, așteptând să treacă și mulți dintre ei ar muri în explozie. Acest lucru s-a întâmplat, de altfel, de nenumărate ori la punctele de acces în Zona Verde, care sunt bine păzite și protejate de bastioane de beton menite să reducă impactul exploziilor; chiar și acolo, însă, fiecare atentat s-a soldat cu moartea a numeroși civili care stăteau la coadă.

În perioada în care eram în Baghdad, în primii doi ani ai războiului, auzeam zilnic câteva explozii – atentate sinucigașe, mine artizanale, tiruri de mortiere. S-a întâmplat să plec dintr-un loc și la doua minute după aceea acolo să explodeze o mașină-capcană. Un prieten jurnalist stătea la o bere, seara, în grădina hotelului în care locuia și un proiectil de mortier a căzut la 50 de metri de el, fără să explodeze. Mașina unui alt prieten, care mă ajuta ca translator/șofer/producător, a fost complet distrusă într-un atentat cu bombă, însă el a avut norocul să scape doar cu câteva zgârieturi.

Povești d-astea o să auzi, probabil, cu sutele prin Baghdad, iar cei care ți le spun sunt dintre cei norocoși. Zeci de mii au murit – unii dintre ei poate pentru că au mai stat două minute într-un loc, să fumeze o țigară, sau au avansat cu câțiva metri în trafic, ori s-au oprit să își ia un kabab la prânz în loc să meargă ceva mai încolo pentru a cumpăra un falafel.

Totul este ca o ruletă rusească pe care nu ai cum să nu o joci: trebuie să ieși din casă pentru a merge la muncă sau a-ți face aprovizionarea sau să te întâlnești cu prietenii. Nu stai să te gândești că oricând poate exploda ceva, nici nu te uiți tot timpul în jur să vezi care dintre miile de mașini arată suspect, pentru că dacă ai face asta, ai înnebuni.

Tensiunea este, însă, acolo. Eu îmi dădeam seama de asta abia când reveneam acasă dintr-o călătorie mai lungă la Baghdad, iar la fel s-a întâmplat și cu ceilalți corespondenți cu care m-am împrietenit pe acolo. E greu de descris senzația exactă, însă tuturor ne-a luat un timp, mai scurt sau mai lung, să nu ne simțim stingheri acasă și să ne readaptăm la o lume normală, în care dacă auzi o bubuitură înseamnă că s-a trântit ușa, nu că a explodat ceva prin apropiere.

Irakienii – cei care nu au reușit să fugă din țară – nu au luxul acesta. Iar tensiunea continuă să se acumuleze.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre atentate:
De ce Belgia nu e un stat eșuat, în ciuda atentatelor de la Bruxelles
Ce ar putea să facă 400 de teroriști ai Statului Islamic infiltrați în Europa
Cum să nu mori ca prostul într-un conflict din Orientul Mijlociu