Ce am învățat despre moarte, ca medic

Salutare, saci protoplasmici de calciu şi alte porcării aflaţi în continuă descompunere. Numele meu e Mona Moore. Evident, acesta nu e numele meu real, dar sunt un doctor adevărat. Dar să nu vă pară rău de mine, pentru că asta înseamnă că o să am mereu un job şi un apartament de zece ori mai mari decât al vostru (asta pentru că nu sunt doctoriţă în România) şi o să vă spun ce să faceţi pentru că ştiu mai multe decât voi.

N-am mai plâns pentru un pacient de peste cinci ani. Mi-e teamă c-am devenit o afurisită cu inima de gheață care face copiii să plângă, înțeapă bătrâne cu acul și rămâne imună în fața suferinței. Uneori trebuie să mă lupt cu nevoia de a râde, pentru că nu am timp să plâng pentru fiecare pacient care moare. Pot avea până la 250 în grijă.

Îmi amintesc primul deces. Era un bătrân excentric care semăna cu domnul Magoo și avea o formă gravă de pneumonie. Ochii i se încețoșaseră deja, iar pielea trecuse la nuanța aia neobișnuită de gri, semn al sfârșitului. Am luat-o deoparte pe fiica lui pentru prima mea discuție de genul ăsta, amintindu-mi cu atenție lecția cu cei șase pași de urmat când dai vești proaste. Totul a decurs ok, iar ea a apreciat că mi-am făcut timp să-i vorbesc. Am plecat lăsând-o peste noapte lângă patul lui, așteptând să moară.

Când am revenit în dimineața următoare, bătrânul stătea în capul oaselor în pat, agitându-și pumnul mic în aer, strigând, „La naiba!". Fusese la un pas de moarte, iar acum renăscuse și începea să ne terorizeze. L-am consultat și m-a întrebat „Sunt bine?". L-am asigurat că părea să fie mult mai bine. Apoi și-a început tirada: „La naiba! Nu sunt deloc bine! Arăt bine? Am stat aici zile întregi fără mâncare. E o rușine!". Încă șocată de învierea lui miraculoasă, am fost de acord să-l las să mănânce ceva. În câteva ore a mai strigat un ultim „La naiba cu toate!". M-am simțit trădată, de parcă s-a prefăcut că este mai bine ca să ne supere cu o speranță crudă înainte de a muri.

Când trebuie să anunți moartea e ca atunci când dai papucii: devii din ce în ce mai eficient și mai dur. Ești foarte receptiv și-ți dai seama de la cel mai mic gest cu cine ai de-a face: cineva care urlă și-și agită mâinile în aer, cineva care plânge controlat și liniștit, vreun hater care dă vina pe tine pentru tot ce s-a întâmplat sau vreun speriat care se închide în carapace și nu mai înțelege nimic din ce-i spui. Iar astea nu sunt nici pe departe toate reacțiile pe care le au oamenii în momentele în care se confruntă cu moartea. O femeie, după ce i-am spus că mai are doar trei luni de trăit, m-a întrebat, „Ce transport oferă spitalul?"

Domnul Magoo m-a inițiat în etapele diferite ale morții. În general, primul indicator este cel când un pacient spune "Doctore, cred că sunt pe moarte." Uneori e greu să-ți dai seama care sunt melodramatici și care nu. Următorul semn este o recuperare rapidă și remarcabilă. Pacienții în fază terminală au tendința să se însănătoșească înainte de a muri. Iar un ultim indiciu: oamenii se fac gri și ochii li se încețoșează. Atunci se termină totul. Trecerea de la viu la mort este foarte rapidă.

Deci, ultimele cuvinte sunt un mit. Nimeni nu a spus vreodată ceva profund sau spiritual în timp ce-și dădea ultima suflare. Cel mai des mi-au spus că trebuie să fac pipi, lucru pe care-l tratez acum cu mare suspiciune când vine vorba de moarte. Deși, întotdeauna am crezut că domnul Magoo a avut dreptate cand a strigat „La naiba cu toate!" pentru ultima oară.

Traducere: Andra Olteanu

Anterior: Vocile din capul meu îmi spun să fac baie în căcat