Am întrebat psihologi din România cum își rezolvă ei problemele personale

Când te duci la terapie, ai la început impresia că pe scaunul din fața ta stă cineva care are răspunsuri la toate problemele de fizică cuantică, pace mondială și relații sentimentale, știe ca prin minune soluțiile la toate întrebările universale, care nu plânge în pernă ca tine și n-a făcut gaură în zidul din sufragerie când nu știe ce să facă, care-și rezolvă problemele (probleme? Are și el probleme?) pocnind din degete și că viața lui e un lung șir de decizii mai mult ca perfecte. Uneori și levitează. Sigur face și cea mai bună tocăniță din lume.

Ți-am mai zis eu, faptul că terapeutul e și el om e șocant, da' asta-i bine. Tocmai d-asta, i-am întrebat pe cinci terapeuți cum se aranjează treburile în viața lor personală și cum săpatul în capul și-n emoțiile altora îi ajută sau îi încurcă atunci când vine vorba de cele din dotare.

Formare în terapie cognitiv-comportamentală

VICE: Cum te ajută faptul că ești psiholog atunci când ai probleme personale?
Corina Dobre: Ca psiholog știi ce spun studiile, ce funcționează și ce nu. Apoi te cunoști, ești în contact cu vulnerabilitățile tale emoționale, ți le ții în frâu. Iar apoi, experiența clinică te ajută să te uiți la tabloul mai larg, îl vezi și îl înțelegi altfel pe celălalt.

Poți să fii propriul tău pacient?
Nu prea. Ai nevoie să îți mai arate cineva o oglinda corectă. Mintea noastră este maestră în a distorsiona. Dar, confruntat cu tiparele tale disfuncționale, știind cum s-au format, poți singur să le vezi la lucru, să le simți, să răspunzi sănătos.

Spune-mi un moment greu pentru tine și cum l-ai trăit cu tot background-ul de terapeut?
În toamnă ne-a ars casa, ne-am trezit în miezul nopții cu focul la geam. Am ieșit în siguranță, dar au fost luni grele. Victor, soțul meu, s-a concentrat pe reconstrucție. Ne-au lipsit rău rutinele de cuplu și de familie. În toată nebunia, am plecat câte un weekend, să ne reapropiem. Aici ne-a ajutat știința, am știut ce avem nevoie, cum să spunem, ce să așteptăm, să rămânem sănătoși la cap.

Au psihologii viața perfectă?
Viața perfectă e plictisitoare. Cred că orice persoană care învață să se cunoască, care are curajul să se uite la sine, cu compasiune și înțelegere, poate să trăiască frumos, psiholog sau nu.

Simți presiune din partea celor din jur?
Eu nu am simțit presiune, îmi mai spun pacienții că nu pot să își imagineze că îmi pierd cumpătul, dar pe bune, chiar mi-l mai pierd, însă mă ajută temperamentul.

Vin prietenii la tine cu problemele lor și se așteaptă să-i tratezi?
Mă mai întreabă, mai ales despre copii. Prietenul, cred, vrei să fie lângă tine și să te lase să îi fii alături, să investești tu și să investească și el, diferit de terapie, unde relația este oarecum unidirecțională.

Formare în terapie integrativă, ericksoniană, adleriană

VICE: Cum te ajută faptul că ești psiholog atunci când ai probleme personale?
Sabina Dumitrescu: Uneori mai mult mă încurcă. Glumesc, dar aduce unele așteptări din partea celor din jur și, desigur, așteptări proprii. Iar în plan personal, nu sunt psihologul familiei mele sau al prietenilor. Sunt un om obișnuit, de multe ori mă comport egoist, nu ascult până la capăt, insist cu punctul meu de vedere. Pe de altă parte, întregul proces de formare ca psiholog și psihoterapeut m-a ajutat să fiu mai atentă, mai înțeleaptă în reacții și interpretări, mai tolerantă, să fiu mai bun comunicator, ascultător - inclusiv cu mine însămi.

Povestește-mi un moment încărcat pentru tine și cum l-ai trăit cu tot background-ul de terapeut?
Un moment îngrozitor, pentru mine ca părinte cu background de terapeut (apropo și de așteptările de perfecțiune de mai sus), a fost când fetița mea de nici trei ani l-a văzut pe fratele ei de nici un an încercând să îi ia o jucărie și i-a tras o palmă direct în creștetul capului, un „capac" adevărat, iar el a căzut rapid în fund. Mi s-a tăiat respirația. Nu știam la cine să alerg mai repede: la cel mic și rotofei, care se făcuse roșu de plâns, sau la cea mare, care deja se retrăgea din teama de propria reacție. M-a bântuit mult timp suferința asta a certurilor și rivalității între frați. Mi-am luat cunoștințele și cărțile la revizuit, am fost la niște cursuri noi, am citit mult, am trecut cu bine, peste acea perioadă, pentru toate părțile implicate.

Ne imaginăm că psihologii au o viață perfectă sau măcar știu să-și rezolve problemele ca la carte. Așa e?
Departe de perfecțiune. Dar există momente de perfecțiune, în care am găsit ca prin magie soluții și răspunsuri la probleme, schimbări în bine pe care le-am realizat fără a depune efort, însă de obicei precedate de o muncă cu mine de luni sau ani în urmă. Am mers și merg la rândul meu la terapie, intervizare sau supervizare, după caz.

E o presiune asta din partea celor din jur - cum, ești psiholog și reacționeazi așa și faci asta? Tztztz.
Nu este ușor, mai ales în rolul de părinte-psiholog, există multe voci critice și evaluări, oameni care se uită dezaprobator dacă un copil e îmbrăcat ciudat sau face un tantrum. Uneori este o alegere, să faci ce este mai bine pentru copilul tău, chiar dacă nu pentru imaginea ta în public. În plus, mă ocup mult mai des de a mă lua mai puțin în serios. Și îmi face bine!

Vin prietenii la tine cu problemele lor și se așteaptă să-i tratezi?
Se întâmplă, sigur. Încerc să stabilesc o demarcație: nu pot fi terapeutul tău, dar sunt prietena ta care știe ceva despre domeniul ăsta și dacă vrei îți pot da o sugestie, pot recomanda o carte, îți pot spune ce spun alte teorii despre problema ta. Și cel mai important, pot fi alături de prietenul meu. Sunt adepta ideii de a evita pe cât posibil relațiile multiple, de exemplu nu fac terapie cu persoanele apropiate ale prietenilor mei și nici cu persoanele apropiate ale clienților mei.

Formare în analiză tranzacțională

VICE: Cum te ajută faptul că ești psiholog atunci când ai probleme personale?
Eugen Hriscu: Cred că există o idee greșită în societatea românească despre ce face un psihoterapeut. Televiziunile mai ales au o bogată ofertă de doamne și domni psihologi care livrează sfaturi pentru fericire – cum să-ți crești copiii, cum să slăbești, cum să nu mai fii stresat etc. E adevărat că nici breasla nu a făcut foarte multe să descurajeze această concepție cum că psihoterapeutul ar fi un fel de instalator care desfundă țevile înfundate ale sufletului.

Dar oamenii se așteaptă să găsească soluția minune atunci când vorbesc cu un psiholog.
Psihoterapia nu este un loc centrat pe rezolvarea de probleme, deși în ultimul timp există o presiune foarte puternică spre a deveni așa ceva. Îmi dau seama că această afirmație ar putea fi o surpriză pentru mulți, dar acesta este adevărul meu – eu nu știu să rezolv problemele altor oameni, nu știu să le spun ce e mai bine să facă pentru a avea succes în viață, cum să se lase de băut și așa mai departe. Ce știu însă să fac este să creez un spațiu în care un om să poată ajunge la o întâlnire autentică cu sine însuși și cu felurile în care, conștient sau inconștient, a ajuns să-și creeze viața pe care o trăiește.

Poți să fii propriul tău terapeut?
Cred că la un anumit nivel toți încercăm să fim propriul terapeut – vorbim cu noi înșine, ne încurajăm, ne avertizăm. Întrebarea este cât de obiectivă este această voce internă care vorbește cu noi. Un psihiatru și psihanalist american spunea că un terapeut este cineva care a învățat să se observe pe sine însuși și care ajunge să învețe și pe alții să se observe pe ei înșiși. Cred că o opțiune mai bună decât să fim propriii pacienți ar fi să dezvoltăm în noi capacitatea de a ne observa.

Poți să-mi spui despre un moment mai dificil în viața ta și cum l-ai abordat având în vedere backgroundul de terapeut?
În 2015 am luat decizia de a-mi lua un an sabatic de la terapie și de a-mi concentra forțele pe un alt proiect. A fost extrem de dificil să mă hotărăsc și apoi să comunic decizia celor cu care lucram. Să mă rup de tot ce construisem, să mă mut în alt oraș și în final să mă întorc în București și la meseria de terapeut. A fost un experiment radical în trăirea schimbării. Cred că m-a făcut un terapeut mai bun tocmai prin faptul că m-am supus la ceea ce mă aștept și de la clienții mei să accepte – schimbarea.

Formare în psihanaliză

VICE: Cum te ajută faptul că ești psiholog atunci când ai probleme personale?
Gabriela Romaneț: Pentru a deveni psihanalist, am făcut o terapie de șapte ani cu patru ședințe pe săptămână, timp în care mi-am developat toată viața spre un film mai inteligibil. Acum sunt pregătită să nu trăiesc rigid într-un film, să aflu noutăți despre mine, să trăiesc fiecare descoperire. Când am o problemă personală, știu că acolo întâlnesc o dezordine emoțională și relațională, o dificultate și o incapacitate, că acum nu am soluție, ci doar iau contact cu trăirile mele, de care nu mă mai sperii.

Poți să fii propriul tău pacient?
Adică, în cabinetul meu, eu să ocup locul pe fotoliul meu și tot eu să fiu în pe fotoliul din fața mea? Poate că dacă aș avea dublă personalitate. Când te confrunți cu o problemă și suferi, ești copleșit de propriile emoții, prizonierul modului de a gândi, ai câteva soluții de autocalmare, dar ele merg ca să rămâi funcțional în viața de zi cu zi. Acesta este momentul când ai nevoie de o perspectivă nouă, de cineva care să te observe din afara ta. Când partea din mine care trăiește evenimentele și partea din mine care mă observă în timp ce trăiesc evenimentele sunt laolaltă, coerente, am putea spune că da, sunt propriul terapeut. Și e un bun al meu câștigat.

Care a fost cel mai greu moment pentu tine și cum l-ai trăit cu tot backgroundul de terapeut?
Nu știu dacă mai există distincția între evenimente care sunt trăite cu background sau fără background. A fi psihanalist sau psihoterapeut nu este un job, este un mod de a fi, de a gândi și de a simți.

Mi s-a întâmplat la un moment dat să trec prin anumite experiențe de viață care mi-au reamintit de o pacientă, pentru că ea le trăise cu un timp în urmă și despre care vorbiserăm ceva vreme. Când le-am trăit și eu pentru prima dată, mi-am amintit de ea și de mine în terapia ei. Mi-au venit în minte soluțiile ei, modul în care a trăit, descoperirile ei, tot procesul intern transformator, care, acum, mă inspira și pe mine și îmi dădea putere să mă confrunt și eu cu toate provocările. Mi-au venit în minte interpretările pe care i le dădusem, care acum erau valabile și pentru mine și mă ajutau.

Au psihologii o viață mai bună, „mai corectă" decât a celorlalți - a clienților?
Unii oameni vin la terapie imaginându-și psihanalistul sau psihoterapeutul ca având viața perfectă, familia perfectă, că este admirabil ca fință umană. E felul lor de a intra în relație. Însă alți oameni nu au nevoie să fie tratați ca la carte, ba, dimpotrivă, au nevoie să știe că și eu am trecut prin suferința asta sau dificultatea aia. Mă întreabă dacă am copil, dacă sunt căsătorită, dacă am divorțat, dacă mi-am refăcut viața, dacă am partener. În esență mă întreabă dacă eu mă consider om, nu un robot cu un soft.

Formare în psihoterapie experiențială

VICE: Cum te ajută faptul că ești psiholog atunci când ai probleme personale?
Adrian-Florin Socol: Întrebarea ar fi trebuit să fie „Cum te ajută sau cum te încurcă faptul că ești psiholog atunci când…" Mă ajută faptul că la un moment dat am trecut prin propria mea terapie și analiză personală înainte de a ajunge psihoterapeut. Am avut atunci ocazia să mă raportez altfel la problemele mele. Cum mă încurcă: uneori, atunci când mă ocup de oameni cu probleme mult mai grave decât ale mele, parcă încep să le neglijez pe cele personale deoarece nu mi se mai par importante și asta nu-i un lucru bun. Sper să nu se mai întâmple!

Poți să fii propriul tău client?
Răspunsul simplu ar fi nu, asta pentru că nu voi avea niciodată suficient de multă obiectivitate într-o problemă importantă. Însă, în viața de zi cu zi fiecare dintre noi suntem, mai mult sau mai puțin, propriul nostru client.

Spune-mi un moment greu pentru tine și cum l-ai trăit ca terapeut?
Am avut o perioadă acum câțiva ani în care am avut insomnie. Partea bună a fost că n-am stat foarte mult pe gânduri înainte să mă duc la un terapeut și am reușit să gestionez destul de bine acea perioadă.

Au psihologii o viață ca la carte?
Psihologii știu să-și rezolve problemele ca la carte, dar nu o fac și nimeni nu are o viață perfectă. De multe ori mă văd nevoit să le temperez oamenilor așteptările legate de terapie, nimeni nu termină o terapie plutind pe un norișor și fiind absolut zen.

E o presiune asta din partea celor din jur - cum, ești psiholog și reacționeazi așa și faci asta?
Evident că există, tocmai ce spuneai că oamenii se așteaptă ca psihologii să aibă o viață perfectă, adică să nu se enerveze, să nu fie triști și să fie tot timpul exponenții unui stil de „gandire pozitivă", iar asta nu o se întâmple. Nu-ți imagina că, dacă treci printr-o formare de terapie, ne-a extirpat cineva emoțiile negative.

Ce așteptări sunt de la tine în viața de zi cu zi?
Să practic ceea ce predic. Cel puțin asta este așteptarea pe care eu încerc să mi-o îndeplinesc în majoritatea timpului.

Vin prietenii la tine cu problemele lor și se așteaptă să-i tratezi?
Dacă mă cunosc foarte bine vin cu problemele lor și le discutăm, dar nu se așteaptă să îi tratez pentru că știu deja că asta nu se va întâmpla.

Cum se delimitează relația de prietenie de cea terapeutică?
Într-o relație terapeutică eu sunt acolo să ascult, să înțeleg în profunzime ceea ce celălalt îmi spune, să îl ajut să își găsească soluții la problemele cu care se confruntă și multe astfel de lucruri, iar acolo eu nu contez foarte mult că individ. Relația de prietenie este una egalitară, în care fiecare împărtășește, în care subiectele nu sunt tratate întotdeauna la modul cel mai serios, în care îți permiți să glumești sau să nu te intereseze.