Cea mai bună muzică românească din iunie 2017

Am ajuns la jumătatea anului 2017, dar probabil că nu te-ai gândit la asta până acum. Pentru că e foarte greu să fii atent la orice altă chestie în afară de politică, planuri de vacanță sau festivalurile de muzică. În ordinea aia. Cu accent pe politică, pentru că de la începutul anului și până acum am trăit un sentiment de „azi ce naiba o să se mai întâmple?" și „De ce, PSD, de ce?".

Dar nu te mai gândi la astea acum. Mai ales că azi începe Electric Castle și trebuie să ai o dispoziție bună, că să înfrunți ploaia inevitabilă din zilele următoare. Și pentru că politica și planurile pentru festival ți-au ocupat tot timpul, sunt sigur că nu ai avut mult timp să cauți ce muzică nouă a apărut în iunie pe plaiurile noastre. Pentru asta sunt eu aici. Și ca să-ți dau ceva de pus în căști, în drum spre Bonțida:

Am așteptat revenirea lui Danaga la fel cum așteaptă Făt Frumos să-i taie capul Balaurului. Nu am folosit analogia asta doar așa, să pară că-mi pasă de mitologia românească. Am făcut-o pentru că Danaga pare genul de om care ar aprecia orice chestie care are legătură cu identitatea națională. Dar nu la nivelul ăla de tradiționalist/conservator. Mai mult la modul hippie, care se manifestă printr-o iubire neconvențională pentru izvoarele din munții „noștri".

Eu cred că asta a făcut în anii în care nu a mai scos niciun material. A mers prin munții din România și a încercat apele din toate izvoarele noastre. Așa, pentru inspirație și să rămână hidratat. După pelerinajul ăsta răcoritor, a scos „Spiro", un EP inspirat din poezia lui Andrei Doboș. Recunosc, nu-s cel mai mare cunoscător de poezie contemporană. Am luat Bacu', ceau calu'. Am încheiat socotelile cu poezia. Dar după ce am auzit colecția asta de piese, parcă m-aș întoarce la literatura în versuri.

Ascultă dacă: Îți place apa de la izvor / când ai benzină în rezervor / și pace în interior.

Niciodată nu am fost un gamer înrăit. Dacă mă pui să mă învârt cu o mitralieră printr-un mediu virtual mai mult de jumătate de oră simt că mi-am pierdut timpul. Și mă simt și amețit. Asta nu-i distracție. Dar, în urmă cu câteva săptămâni, am fost într-un bar din București și m-am jucat Pac-Man. La un dispozitiv din ăla old-school. Cu manete și sunete dezamăgitoare care ies din el când pierzi. Cred că am stat două ore acolo. Provoacă dependență, pentru că e super simplu de jucat.

Chestia asta se aplică și pentru noul single de la Moonlight Breakfast. E destul de simplă piesa, din punct de vedere al structurii și al sunetului. Nu e nimic super-complicat, dar sună foarte bine și provoacă dependență. Are și un videoclip optzecist, ceea ce se potrivește la boloboc cu Pac-Man. O să-mi pun piesa în căști data viitoare când merg să joc. O să intru mai bine în film și nu o să aud sunetele alea umilitoare când pierd.

Ascultă dacă: Vrei să nu rămâi cu impresia că ți-ai pierdut timpul.

Dacă te-ai săturat de același instrumental pe toate piesele de trap din România, „Om" asta e pentru tine. De fapt, e pentru orice persoană care a fost vreodată curioasă să afle răspunsul la întrebarea „oare cum ar suna dacă instrumentalul de la o bucată rap ar fi în mare parte doar niște note cântate la pian?". Sună foarte bine, îți zic eu.

Genul ăsta de rap, în care MC-ul bagă despre problemele lui existențiale, pare răsuflat. Aici funcționează pentru că pianul ăla te pune într-o stare melancolică și începi să-ți pui tu întrebări despre ce se întâmplă în jur. Parcă Brain Potion vorbește în numele ascultătorului, nu în numele lui. Mesajul e mesajul maselor de oameni. Să nu crezi că o să te simți deprimat după ce o asculți. Are efectul opus. O să fii mai liniștit.

Ascultă dacă: Atunci când ești trist îl citești pe Cioran (care e prezent în versurile piesei) și te simți mai bine.

În primul minut al piesei nu se întâmplă nimic în afară de niște acorduri de chitară. Dar și alea, așa, modeste rău. Fix când îți vine să zici „lasă-o frate, cine are timp să audă liniște?", vine o voce peste niște tobe subtile, care transformă filmul. Probabil că intro-ul ăsta are legătură cu numele „Waking Up". Și la fel ca momentele de după ce te-ai trezit, restul piesei e pe un trip groggy.

Nu e prea încărcată, dar îți garantez că nu o să auzi o altă trupă din România cu abordarea asta, pe filmul less is more, care sună atât de natural. Adevărul e că avem nevoie de o trupă ca BAB în România, unde e din ce în ce mai complicat să înțelegi ce se întâmplă. Bine, noi avem și darul ăsta genial de a super încâlci totul. Măcar muzica să fie mai directă.

Ascultă dacă: Ai tendința de a despica firul în patru.

Premiul pentru cea mai fuckin tristă piesă a anului merge la inana cu „fără condoleanțe". Deci din titlu e clar care-i treaba cu ea. Mai e și catalogată ca fiind emotronic, o combinație de emo și electronic. Adevărul e că era mult mai greu de pronunțat dacă o boteza „tristonic", deși ar fi fost la fel de accurate.

Doamne, îți rupe inima. Mai ales după mai multe ascultări, când inevitabil o să rămâi cu versul „n-am să mă nasc" în cap. Și recomand să faci asta, pentru că poate la prima audiție o să ți se pară că sună dubios. Asta-i și ideea proiectului. Chitaristul din IMPEX experimentează și cu lacrimi în ochi.

Ascultă dacă: Vrei să te descarci. E ok, e ok, shhh, e ok.

Știi momentul ăla super awkward când îți faci o trupă cu un tovarăș și nu știți care dintre voi o să fie primul în titlul proiectului? E o problemă serioasă. Așa dispar trupe înainte să scoată ceva. Alex și Tugay au descoperit o metodă super simplă să rezolve treaba asta. Și-au numit trupa „Alex și Tugay & Tugay și Alex". Toată lumea e mulțumită. Mulțumită și confuză, dar măcar egourile au rămas neinsultate.

Îmi place valul ăsta nou de trap experimental făcut în dormitor. Pentru că oamenii nu se iau în serios, întotdeauna o calitate bună când vrei să faci piese despre cum te lași de Coca-Cola, lanțul de magazine Profi sau Jackie Chan. Asta ultima e preferata mea, pentru că actorul nu primește destule laude în România. Îl iubim pe Arnie, Chuck Norris sa JCV, dar unde-i iubirea pentru Jackie Chan? Dintre ăștia patru doar unul poate să se lupte beat criță, ceea ce-l face un supererou în ochii mei.

Ascultă dacă: Ești Jackie Chan.

Da, fantomele m-au băgat din nou în ceață. Mare surpriză. Ascultă noua lor piesă și o să înțelegi de ce. Apoi bagă Doina Trapsilvaniei. Sau track-ul ăsta nostalgico-electro de pe „Micul Paris". Sunt trei chestii total diferite. Zici că e o altă trupă, mă jur. Dacă o țin în ritmul ăsta, următoarea piesă o să fie un jazz fusion electro cu sample-uri din doinele lui Puiu Codreanu, cu efect de ecou. În versiune dub.

Ceea ce pe foaie sună ca pula, dar la cât de talentați sunt producătorii ăștia, sunt sigur că o să fie ceva excelent. Până acum nu au dat greș cu nimic. Până și piesa asta, care ar putea fi mixată în orice set, de la orice DJ din România, și nu ar deranja pe nimeni.

Ascultă dacă: Vrei să auzi ceva nou.

Există un moment în piesa asta când The Watcher mă face să mă simt bătrân. Atunci când rimează „Kong" cu „Thong Song". Dacă nu știi ce e „Thong Song", înseamnă că nu știi nimic. E o piesă de la Sisqo, singurul rapper din istorie care a crezut că e o idee bună să-și pună ojă de unghii pe cap, despre chiloți. A apărut în 1999, deci acum aproximativ șapte secole, și a fost singurul lui hit, pentru că era despre chiloți. E foarte bună piesa și merită menționată de acum și până la finalul universului.

Deci The Watcher are puncte în plus pentru că păstrează memoria Thong Song pentru generațiile tinere. Mă rog, asta pe lângă faptul că „King Kong" e cea mai faină bucată scoasă de el de ceva vreme încoace, cu versuri superbe ca: „îți bag bile anale cu tun arsenal / ești la strâmtoare ca Magellan." E ceva să rimezi fetish-uri anale cu mari exploratori.

Ascultă dacă: Te crezi King Kong.