Care-i vârsta de la care trebuie să ai grijă la bani ca să nu mori sărac

Vârsta de 20-și de ani e deceniul erorilor de gestiune a banilor. Sunt mari șanse să lucrezi un job de începător, din care câștigi doar marginal mai mult decât câștigai în liceu, când puneai produse pe rafturi la magazin. Nu ești combinat sau cel puțin nu ești căsătorit. Bei mult, în principal ca să faci față. Strângi bani pentru o excursie super nasoală cu rucsacu-n spinare prin Europa. Ai o aplicație de-aia tragică pentru iPhone, care numără timpul rămas: mai ai doar 45 de săptămâni!

Sigur, ideea de a-ți cumpăra o casă sau de a te așeza într-o zi îți mai trece din când în când prin cap… până-ți amintești de toată faza cu bula imobiliară. Are vreun sens să încerci să economisești pentru un avans când poți să îți închiriezi ceva în oraș, la jumătatea costurilor unei ipoteci în suburbiile îndepărtate de la marginea orașului? Ce-i așa grozav la căsuța cu gard alb oricum?

E greu să știi când să-ți bagi mințile-n cap. Așa că ne-am hotărât să-i întrebăm pe singurii oameni pe care-i știm că au făcut asta cu succes – pe-ai noștri.

Tata, Nafi, are un lanț de magazine de încălțăminte în Victoria, Australia. Mai importă și distribuie adidași, iar în timpul liber dezvoltă proprietăți imobilare. E cel mai muncitor om pe care-l cunosc. Mama stă acasă și are grijă de familie – m-a născut când avea 20 de ani, în 1990. Au fugit din Kandahar, Afganistan, la jumătatea anilor 80, din calea invaziei sovietice.

Mahmood Fazal: Cum v-a afectat felul în care v-ați comportat la 20-și-ceva de ani viața de acum?
Nafi: Când m-am mutat la început [în Australia] în anii 80, lucram la Philips, asamblam frigidere. Eram plătit cu 220 de dolari pe lună și munceam cam 60 de ore. Mai lucram și cu unchi-miu la Queen Victoria Markets, vindeam adidași duminica. Am învățat de la el că dacă-ți deschizi propriul magazin poți să generezi mult mai mult venit, în funcție de suma pe care-o investești. Așa că după ce am învățat tot ce puteam despre cum să-mi conduc propria afacere, mi-am dat demisia de la Philips și mi-am deschis propriile magazine.

Ai vreun regret despre cum ți-ai petrecut vârsta de 20-și de ani? Ți-ar fi plăcut să petreci mai mult sau să călătorești în străinătate?
Regret că nu mi-am deschis propria afacere mai devreme. N-aveam timp sau bani de cheltuit să ies în oraș sau să călătoresc. Munceam șapte zile pe săptămână să-mi întrețin familia. Abia aterizasem din Afganistan. N-aveam alte oportunități de afaceri de care să m-agăț și n-aveam o educație, așa că am muncit cât de mult am putut, pentru oportunitățile pe care le-aveam la dispoziție. A trebuit să învăț cum funcționa piața australiană de afaceri și a fost un mare șoc cultural, prin comparație cu felul în care crescusem la Kandahar și învățasem despre piețe. De-asta mi-am luat turele de duminică la magazinul unchiului meu, ca să învăț pas cu pas.

Când ți-ai cumpărat casa?
Mi-am cumpărat prima casă când aveam 20 de ani, în 1987. Eram la Melbourne și m-a costat 69 000 de dolari.

Se vorbește mult despre faptul că tinerii australieni nu-și permit să intre pe piața imobiliară, mai ales în orașele mari precum Melbourne. Tu ce părere ai despre asta?
Cred că e din cauză că tinerii sunt leneși. Nu au etica de muncă pe care-o aveam noi pe vremuri. Doar ca să economisesc până la ultimul cent ca să plătesc ipoteca munceam șapte zile din șapte, nu mâncam de prânz și mergeam cu bicicleta în loc să iau autobuzul la fabrică. Îmi cumpăram un baton Mars și-l mâncam pe porții, de-a lungul a trei zile. Tinerii sunt prea ocupați să iasă în cluburi și să cheltuie bani. Toată lumea vrea doar să cumpere chestii de care n-are nevoie. Eu cred cu tărie că dacă urmezi regulile, faci cum îți dictează guvernul, înveți bine la școală și apoi muncești onest, din greu, o să ai succes. Nu-i ușor, dar dacă chiar îți propui, orice e posibil.

Părinții mei sunt genul de persoane care donează pentru organizații de caritate în fiecare an de Crăciun. Amândoi s-au născut în 1955 – mama la Melbourne și tata în Marea Britanie. Au trecut prin toată faza cu locuit cu colegi de apartament, dar în perioada asta au o casă frumoasă în Bayside și doi câini.

Mama a fost profesoară, apoi asistentă socială, apoi profesoară și acum e asistentă socială din nou.

Julian Morgans: Hei, mama. Deci cam cât ai reușit să economisești până la 30 de ani?
Amanda: Mi-am cumpărat singură o casă la 26 de ani. Era destul de neobișnuit ca o femeie singură să-și cumpere casă pe vremea aia, dar pentru mine era important atât emoțional, cât și financiar. Îmi pierdusem mama când eram tânără și mă mutasem de-acasă. Cred că de-asta aveam nevoie de stabilitate și un acoperiș deasupra capului asta reprezenta. Așa că mi-am cumpărat o căsuță și am deschis o ipotecă de 20 000 de dolari. Azi nu pare așa mult, dar eu lucram ca profesoară și câștigam 200 de dolari pe săptămână, deci majoritatea banilor mei intrau în casă. Apoi l-am cunoscut pe taică-tu, am vândut căsuța și ne-am mutat la țară. Acum îmi pare rău că am vândut-o. Casele la țară nu-și mai sporesc valoarea așa mult, însă cu toate astea, decizia aia de a-mi cumpăra o casă la 26 de ani ne-a aranjat pe viață. N-am avea casa pe care o avem acum dacă n-aș fi luat decizia aia.

Ce fel de economii sau investiții ar trebui să am înainte să împlinesc 30 de ani?
Păi, cei care se ocupă cu planificarea financiară spun că ar trebui să-ți propui să economisești cam 10% din cât câștigi. Deci să zicem că până la 30 de ani câștigi cam 70 000 de dolari. Ar trebui să fi economisit cam în jur de 21 000.

Pare mult.
Poate, dar cred că e important să înveți cum să economisești. Nu ne mai schimbăm prea mult după 20 de ani. Cred că devenim pur și simplu versiuni mai bătrâne ale nouă înșine. Deci trebuie să înveți cum să economisești și să exersezi la 20 de ani. Dup-aia rămâi cum te-ai obișnuit și devine mult mai greu.

Ce ai învățat despre corelarea dintre bani și fericire?
Vrei să ai destul cât să nu fii nevoit să-ți faci griji. Am auzit că nimic peste 80 000 de dolari n-o să-ți adauge prea mult la fericire și cred că e corect.

Părinții mei s-au născut și au crescut la Melbourne. S-au cunoscut la liceu și după ce au absolvit, au locuit cu alți patru prieteni. Peste zece ani s-au căsătorit.

În timp ce mama era gravidă cu mine, au locuit trei luni într-o rezidență artistică din Thailanda. La un an după ce m-am născut eu, tata a cumpărat un magazin. La ora respectivă, mama lucra drept curator freelance de artă contemporană. Acum lucrează la Institutul de Materiale Artistice și Creative (ACMI), iar tata a mers mai departe cu magazinul. Amândoi s-au descurcat de minune să mă crească pe mine și pe sora mea.

Otis Tutton-Gill: Joburile pe care le aveați pe la 20 de ani v-au influențat carierea pe care o aveți azi?
Sarah: Da, eu am lucrat mai multe joburi în sistemul comunitar și în lumea artei. În cele din urmă, m-am decis că mi se potrivește mai bine să lucrez în lumea artei. Am acumulat multă experiență din munca voluntară și mi-am început propriile proiecte.

Chris: Da, și eu am avut mai multe joburi, de la băiatul care livra pizza la tipul de la magazinul de casete video. Apoi, în cele din urmă, am trecut de la magazinul de casete video la a-mi cumpăra propriul magazin de discuri – mi s-a părut că există o conexiune culturală. La fel și când am devenit DJ – așa am ajuns la munca la radio. Muzica e viață.

Regretați ceva despre cum v-ați cheltuit banii la 20-și-ceva de ani?
Sarah: Regret că n-am trăit în străinătate și n-am călătorit mai mult.
Chris: Niciun regret, multe zâmbete. E despre fericire și despre împărtășirea fericirii.

La ce vârstă credeți că v-ați băgat mințile-n cap?
Sarah: Depinde la ce te referi! Eu mi-am băgat mințile-n cap pe la 20-și-un-pic de ani, dar nu m-am apucat să lucrez pe bune în lumea artei până după 25 de ani, spre 30. Tot alternam între sectorul comunitar și arte. În continuare mă simt împărțită!

Chris: Mințile ne-au fost băgate-n cap când au venit copiii; s-a-ntâmplat odată cu capitolul ăla. A trebuit să-mi reorganizez viața ca să mă pregătesc pentru un copil. A trebuit să închei viața de tip de la magazinul de casete și să încep viața de tip la magazinul de discuri.

Când ați cumpărat casa familiei?
Sarah: Când aveam 29 de ani, în 1999.
Chris: Eu aveam 28. Am cumpărat-o la o licitație și cu ajutor financiar din partea părinților mei.

Eu cum ar trebui să mă pregătesc pentru finalul vârstei de 20 de ani? Ar trebui să încerc să-mi cumpăr o casă?
Sarah: Cred că oamenii trebuie să facă alegeri realiste și practice. De exemplu, o casă mai mică, mai aproape de oraș, e mai bună decât casa visurilor, aflată mai departe. Să fii alături de oamenii tăi și să trăiești în comunitate e cel mai important lucru – nu cât de mare sau cât de impresionantă e casa.

Chris: Ce iei pe mere dai pe pere. Pe de-o parte, puștii au acces extraordinar la cultură în zilele noastre, dar au acces limitat la piața imobiliară. Poate a venit momentul să răsturnăm visul ăla!

Părinții mei au imigrat în Australia. La 20-și de ani, au trăit peste tot în Australia și-n tot restul lumii, iar în cele din urmă s-au așezat la Perth, să mă crească pe mine și pe fratele meu. Tata a murit în 2007, iar de-atunci mama – care a lucrat ca geolog, asistentă medicală și programator de calculatoare – s-a recăsătorit. Ea și fratele meu mai mic dețin și se ocupă de o afacere cu înrămări.

Mama sigur are multe de spus despre tineri și bani. Iată câteva dintre opiniile ei.

Kat: Salut, mama. Ce ar trebui să faci la 20 de ani: să economisești bani sau să te distrezi?
Barbara: E o perioadă destul de lungă, la 20 de ani, deci poți să le faci pe-amândouă! Eu mi-am luat diploma în științe la 21, apoi am început direct cu pregătirea ca asistentă, care a durat trei ani și jumătate. Deci până la vârsta de 24 de ani am studiat, dar cursurile de asistentă le-am făcut într-un spital, deci eram și plătită. Și apoi imediat ce mi-am luat diploma am plecat peste ocean și am lucrat la Londra și-n alte câteva locuri ca asistentă. L-am cunoscut pe tatăl tău când eram plecat și după doi ani și jumătate m-am întors și m-am căsătorit. La 28 de ani mi-am luat 18 luni libere, ca să-mi iau certificatul de informatician și m-am hotărât să schimb cariera. În tot acest timp am continuat să călătoresc mult.

În timpul ăla economiseai bani sau te gândeai mult la viitor?
Aveam grijă cu banii și cu cât cheltui. Economiseam mereu ca să călătoresc mai mult. Munceam un pic, călătoream un pic. Ăsta era scopul. Odată ce ne-am așezat în Australia, am vrut să strângem bani pentru o casă. Ne-am cumpărat casa când am împlinit 30 de ani. Pe vremea aia, casele nu erau foarte ieftine – dobânzile erau pe la 18% și probabil a trebuit să dăm un avans de vreo 20 000 de dolari sau așa ceva. Nu foarte mult. Dar prețurile erau mult mai mici atunci. Cred c-am cheltuit vreo 185 000 de dolari pe prima noastră casă și munceam amândoi.

Joburile pe care le-ai avut la 20-și de ani ți-au afectat cariera de azi?
Da, cred că da. Munca de asistentă m-a ajutat să cresc ca persoană, pentru că a fost un rol provocator. Când am schimbat ca să lucrez cu calculatoarele, m-am gândit că o să fie o carieră lucrativă. Mi s-a părut că o să ne asigure un viitor financiar mai bun. Asta a fost o decizie pe care am luat-o pe finalul vârstei de 20-și-ceva de ani.

Ai vreun regret despre cum ți-ai împărțit timpul pe parcursul acelui deceniu?
Nu, cred c-am avut mare noroc. M-am distrat mult la 20-și de ani. Am făcut cele două lucruri pe care mi le doream: am studiat ca să am cariera pe care mi-o doream și am văzut lumea. Am avut norocul să le fac pe amândouă, într-o perioadă în care le puteai face pe amândouă. Și, da, aproape de 30 de ani, aveam o casă.

Crezi că există o vârstă la care omul trebuie să-și bage mințile-n cap?
Nu cred că există un moment fix. Chiar cred că s-a schimbat. Pentru părinții mei, ei au fost nevoiți să se potolească la 18 ani, poate mai devreme. Eu nu știu când mi-am băgat mințile-n cap, dar a început să se așeze totul cam când am împlinit 30 de ani.

Ce părere ai despre tinerii care se chinuie să economisească sau să-și permită o casă în 2017?
Păi, dificultatea în lumea contemporană e că azi așteptările despre ce înseamnă un job de începător sunt foarte mari. Noi aveam așteptări mult mai scăzute. Nu cred că e vina tinerilor; societatea per ansamblu setează standardele. Pe vremea mea, intrai oricât de jos puteai să intri și erai fericit cu asta. Azi, se pare că oamenii vor să intre pe piață la un nivel foarte bun, pe care nu și-l permit neapărat.

Ai vreo înțelepciune de împărtășit?
Nu cred că există o vârstă anume la care trebuie să ai o anumită sumă de bani. Dar cred că trebuie să ai o atitudine fiscal conservatoare. E ușor să n-ai grijă cu banii, pentru că sunt atâtea chestii pe care poți să-i cheltuiești. Dar dacă vrei să-ți permiți o casă, de exemplu, există chestii de care trebuie să te dispensezi. Are mai puțin de a face cu a-ți da un deadline și mai mult de a face cu o mentalitate. Dacă vreau asta, n-o să pot să-mi iau o cafea în fiecare zi. Așa se adună o grămadă de bani! Nu merge cu mașina peste tot. E altă atitudine. Așa se adună micile schimbări.