Cum supraviețuiești o zi pe una dintre cele mai aglomerate pârtii din România

Cât încă aștepți zăpada în București, prin țară s-a pus un strat bun. Mă aștept ca acum cât e cu finalul și începutul de an să fie o groază de lume pe pârtie. Apoi, sunt oameni care doar se duc în stațiune ca să se relaxeze și poate dau o fugă și la schi. Oricum, aglomerație va fi.

Dacă nu poți aștepta până se golește Valea Prahovei (adică din februarie) și vrei să simți și tu zăpada sub schiuri în vacanța asta prelungită, poți să iei în considerare și sfaturile astea, de la o tipă care și-a încercat norocul cu schiatul în Poiana Brașov. Am dat și note.

Eu m-am dus pe 28 decembrie. E o dată la care oamenii încă mai lucrau. Alții se pregăteau de Revelion, așa că cred c-am prins destul de bine. O să te gândești cu groază la drum, știu, dar nu ăsta a fost necazul cel mare. La dus, dimineața devreme, am făcut obișnuitele trei ore din București până în Poiana, iar la întors am adăugat o jumătate de oră, pentru că am prins coloană între Predeal și Azuga.

Asta pentru că am fost prinși între bucureștenii care se întorceau acasă din vacanța de Crăciun. Următorul hop a fost, evident, coada de la cumpărat cartele pentru telegondolă. Uriașă. Plictiseala, lentoarea și ghișeele care stăteau închise în ciuda cozii mi-au amintit de tot ceea ce înseamnă Poșta Română. E prea mult să mă gândesc la plata online și la scanat codul direct de pe telefon? Zic și eu, că nu-s chiar as în tehnologie.

După ce treci de chinul cel mare, care-ți mănâncă o oră de schiat, te muți, desigur, la o altă coadă. Cea de la telegondolă. Una puțin mai umană față de aia de la cumpărat cartele, dar mai lungă decât ar fi, de obicei, într-o altă zi lucrătoare. Surprinzător, nici când termini tura de schi, undeva în jurul orei 16, când se oprește telegondola, nu scapi. Vei sta la un pui de coadă pentru a preda cartelele de schi și a-ți lua înapoi garanția pentru ele. Asta dacă nu vrei să donezi 10 lei la Ana Teleferic.

Că Valea Prahovei este mai scumpă decât ce găsești la bulgari și cam la aceiași bani pe care i-ai sparge în Austria știi și tu. Dar e aici, aproape, și zăpada și munții ăia frumoși chiar n-au nicio vină. Merg, deci, la Poiana Brașov, că deh, acolo-i cea mai lungă pârtie din țară. Una de vreo cinci kilometri. Dar distracția începe cu banii sacrificați pe parcare.

Dacă vrei să parchezi ca bossul, la baza pârtiei, o poți face doar pentru 20 de lei pe oră, la vreo pensiune sau hotel. Și cum nu vrei să arunci milionul doar pe asta, mai ai două opțiuni: să elibereze cineva vreun loc în parcarea gestionată de Primărie și care te taxează cu 15 lei pe zi sau să-ți lași mașina îndeajuns de departe de pârtie, încât să ai timp să-ți epuizezi arsenalul de înjurături până acolo. Sau să inventezi unele noi, de ce nu?

Apoi, urmează grosul: banii dați pe cartela de schi. Te sfătuiesc să mergi în zile în care nu se anunță vânt puternic, astfel încât să nu le vină vreo idee celor de acolo: să vândă doar cartele pe puncte. „Dacă se întețește vântul și oprim telegondola?”, este justificarea lor în a nu vinde abonamente de o zi, cu urcări nelimitate, ci doar cu puncte, care se pot folosi și în alte zile.

Așa, cu același preț, de 110 lei, iei doar 30 de puncte, adică ai parte de cinci urcări amărâte. Pentru cei care schiază binișor spre bine, asta înseamnă scurtarea distracției cu mai mult de o oră.

Poate că mă mulțumesc eu cu puțin, dar mie îmi plac munții noștri. Iar masivul Postăvarul, pe care se întâmplă acțiunea din Poiana Brașov, chiar are niște priveliști din alea care dau mișto în poze, că poate nu ești genul care le admiră și atât. Pe scurt, panorama de la circa 1 700 de metri, unde te lasă telegondola, te cam face să uiți câți bani ai aruncat pentru o distracție de o zi.

Dacă ești genul romantic, și-ți place jocul de umbre pe care-l fac soarele și norii, aici e de tine. Dacă nu te înghesui cu toți pe Drumul Roșu și te abați pe Sulinar, pârtia cea mai liberă și cu zăpada cea mai corespunzătoare din ziua în care am fost eu (pârtiile negre nu erau deschise), las-o mai moale cu viteza, ca să nu ratezi unele dintre cele mai mișto panorame de-ale locului. Oprește-te, respiră, admiră, fă o poză, că nu ești la concurs de schi și nu trebuie să scoți cel mai bun timp până jos.

Așa, dacă nu ești setat pe viteză și pe aplicații din alea de schi, care să te înregistreze că te dai cu 100/h, poate că n-o să mai aibă atâta de lucru și oamenii ăștia de la Salvamont. În ziua în care am fost eu, cu multe pârtii închise și tot au fost șase accidente, unele, culmea, și pe pârtiile de săniuș. Cu doar o zi înainte, au fost 10.

Nu dau nota maximă, pentru că nu sunt cea mai potrivită persoană care să vorbească despre mâncare. Nu-s mare gurmandă și nici nu le știu pe astea cu cordon bleu și alte hipstereli. Dar da, în zona asta se mănâncă bine și există două puncte de referință pentru mine.

Când schiez la Poiană, trebuie să mă opresc la Cabana Postăvarul, pentru un vin fiert, o porție de salam de biscuiți ca la mama acasă, la un preț acceptabil pentru fițele zonei, dar șapte lei, și încă o porție de admirat priveliștea. Într-o zi din asta aglomerată va fi și aici aglomerat, dar oamenii de la cabană sunt niște ardeleni calmi și bine organizați, așa c-ar fi de porc să te enervezi chiar tu.

După ce ai schiat și-ți dă ghes foamea, sfatul meu este să nu te oprești chiar la primul restaurant din Poiana, ci să faci un drum până-n Brașov, unde ai opțiuni mai ieftine, dar cel puțin la fel de gustoase. Poți mânca bine, ardelenește și curat la un restaurant celebru din oraș, în ciuda titulaturii care-ți ridică părul în cap (Ceasu’ Rău). Oamenii de acolo sunt calmi și amabili, decorul e tradițional, dar nu într-atât încât să zici că a vomitat folclorul acolo, iar nota de plată prietenoasă cu buzunarul tău.

Să fiu mai explicită: pentru o supă de găină cu tăiței de casă, jumătate de porție de ficat de porc cu cartofi prăjiți și salată verde și o cană de vin fiert am plătit doar 40 de lei. Și pâinea aia proaspătă și ardelenească a fost din partea casei, iar pentru bucureștenii care trebuie să plătească și scobitorile folosite la masă asta contează.

Cam atât a fost cu escapada mea la munte. Dacă dau peste o pârtie virgină, dau de veste.