Am stat 24 de ore blocat într-o gaură de pe munte

În septembrie 2016, a murit bunicul. Fusesem întotdeauna foarte apropiați și, o vreme, n-am știut cum să fac față pierderii. Natura a avut întotdeauna un efect calmant, aproape terapeutic, asupra mea, așa că am hotărât să ies din Atena cu un prieten și să mergem la munte.

Am plecat în zori și ne-am îndreptat spre Muntele Giona, la 250 km de Atena. Am ajuns după amiaza devreme și am hotărât să urcăm pe cel mai înalt vârf, Pyramida, care are 2 510 metri. Știam că o să fie dificil – e un urcuș abrupt și stâncos – dar m-am gândit că va fi fix provocarea de care am nevoie.

Din momentul în care am început să urcăm, am fost mult mai rapid decât prietenul meu. Nu mai urcasem demult pe munte și eram hotărât să ajung cât mai sus, cât mai repede. În scurt timp, eram deasupra norilor. Prietenul meu mi-a strigat de câteva ori s-o iau mai ușor, dar nu l-am ascultat. Egoul meu se umflase și n-avea de gând să mă lase să încetinesc pentru nimic în lume. Urcam de zici că voiam să cuceresc muntele – voiam să fiu primul muritor care a ajuns pe vârf și a înfipt acolo steagul. Nu știu dacă pot da vina pe suferința pe care o simțeam pentru deciziile proaste pe care le-am luat pe munte, dar ideea e că am luat-o razna.

Eram aproape de vârf când, după câteva ore de cățărat, m-am trezit înconjurat de ceață. Deși nu mai vedeam nimic în fața ochilor, am hotărât să continui urcușul. Mi-am strigat prietenul, dar n-a răspuns. Atunci mi-am dat seama că nu mai auzisem nimic de la el de ceva vreme. Ceața s-a îngroșat și am început să mă îngrijorez. În panica mea, am vrut să mă întorc, dar nu vedeam nimic și am luat-o pe altă cărare.

Mai aveam foarte puțină baterie la telefon și am sunat la poliție. Aș fi putut rămâne pe loc până la venirea lor, dar m-a mâncat în fund să merg mai departe.

După vreo câțiva kilometri, am hotărât să îmi caut un adăpost pentru noapte. De la distanță, am observat o mică peșteră. Dar când m-am apropiat, am realizat că era la fundul unei pante foarte abrupte. Am încercat să cobor spre ea, dar mi-am pierdut repede echilibrul și m-am prăvălit în jos pe stânci.

Mă simțeam de parcă mă lovise mașina. Îmi pierdusem ochelarii și pantofii, aveam tăieturi și zgârieturi peste tot. După câteva minute, am încercat să mă ridic, dar n-am reușit. Îmi rupsesem ligamentul genunchiului.

Totuși, avusesem noroc. Mă prăvălisem aproape de peșteră. Dar ceea ce credeam că e o peșteră era mai mult o groapă. M-am târât în ea și m-am ghemuit. A urmat cea mai lungă noapte din viața mea – mi s-a părut nesfârșită. Temperatura a ajuns la zero grade și am început să halucinez de foame și de frig. Deși știam că nu trăiesc animale la altitudinea aia, am început să-mi imaginez că o să fiu mâncat. M-am obligat să rămân treaz, pentru că mă temeam că n-o să mă mai trezesc niciodată.

Când s-a făcut dimineață, soarele m-a încălzit un pic și am reușit să adorm. Dar durerea m-a trezit iar. Am strigat după ajutor, dar părea că nu mă aude nimeni. Îmi auzeam doar ecoul. Mă simțeam deznădăjduit. Singurul lucru care mă putea salva era vocea mea, dar și ea părea inutilă. M-am rugat la Dumnezeu și la mama mea, care murise și ea cu câțiva ani în urmă.

În mod surprinzător, la un moment dat pe parcursul zilei, am reușit să deschid din nou telefonul. Îl închisesem vreo câteva ore și avea două procente de baterie. Am sunat la poliție, dar n-am putut să le spun unde eram, pentru că nu știam.

La scurt timp după apel, a apărut deasupra mea un elicopter. M-am târât din gaură și am dat din mâini ca un disperat, dar nu m-a văzut nimeni. M-am deprimat și mai tare de câte ori treceau pe deasupra mea și nu mă observau. După-amiaza, când au început să apară iar norii, elicopterul n-a mai survolat zona.

Mi-am dat seama că voi petrece încă o noapte în gaură, așa că am strâns frunze și le-am mâncat. În timp ce mă pregăteam pentru noapte, am auzit voci îndepărtate – era o echipă de salvare. Am strigat la ei și m-au găsit destul de repede. Mi-au dat apă, sandvișuri, ciocolată și haine. Din păcate, din cauza fondurilor restrânse, au trebuit să mă transporte fără targă. M-au legat de spatele unuia dintre ei și m-au dus sus, unde urma să ne ia elicopterul. Aveau toți peste cincizeci de ani, dar erau în formă.

Când am ajuns în vârful pantei, au făcut focul. Elicopterul ne-a localizat după o oră. Când am ajuns la spital, mă aștepta acolo toată familia și câțiva prieteni, inclusiv cel cu care plecasem pe munte. Îți dai seama că a fost o scenă emoționantă.

Încă mă recuperez. Ligamentul pe care mi l-am rupt e vital pentru funcționarea mea și a trebuit să fac două operații. Între timp, m-am apucat de sport. Acum aș fi pregătit dacă m-ar apuca depresia și mi-ar veni să urc pe munte.

Dar m-a schimbat și noaptea aia pe care am petrecut-o pe munte, singur și neajutorat. În viitor, o să știu să alerg spre idealuri de viață, nu spre un vârf de munte încețoșat.