Andrei Pandele a documentat satul românesc din anii ’70, până-n zilele noastre

Toate fotografiile sunt primite prin amabilitatea fotografului Andrei Pandele şi nu pot fi reproduse.

Andrei Pandele este celebru pentru fotografiile sale din anii '70-'80, în care a imortalizat viaţa urbană de zi cu zi din regimul lui Ceauşescu, dar puţini ştiu că, în aceeași perioadă, a tras nişte imagini la fel de marcante din mediul rural, cât mergea în concediu prin cele mai frumoase zone din România.

Până pe 15 februarie, poţi să vezi 54 dintre ele la dimensiune maximă (patru din fotografii au un metru) la expoziţia Veşnicia s-a născut la sat, de la MŢR, sau poţi să le vezi online pe blogul său. Dar, dacă nu le vezi pe viu, „e doar o palidă imagine care nu suferă comparaţie", după cum mi-a explicat Andrei Pandele, când l-am sunat să-l întreb mai multe despre imaginile sale.

VICE: Ce-mi place la imaginile dumnevoastră faţă de alte proiecte realizate-n mediul rural este dinamica lor. Asta era ideea expoziţiei?
Andrei Pandele: Nu, deloc. În timp ce căutam printre pozele mele pe cele care aveau o legătură cu viaţa la ţară, am ales tema expoziţiei inspirată de versul lui Lucian Blaga, Veşnicia s-a născut la sat. Dar cum am lucrat ca fotograf de sport part-time, deşi sunt arhitect de profesie, era mai interesant să trag fotografii dinamice şi poate se vede asta. Totdeauna m-au interesat viaţa, culoarea, acţiunea. De asemenea, caii au fost una din pasiunile mele când eram tânăr şi cineva a scris despre expoziţie „dom'le, sunt cam exagerat de mulţi cai pentru veşnicia la sat" în fotografiile mele. Mie nu mi se pare că dăunează, dar poate i s-a părut că lipsea tractorul.

Până la urmă, calul şi căruţa reprezintă imaginea iconică a ţaranului român.
Acum a devenit imaginea iconică a naţionalităților înlocuitoare. Deşi e o diferenţă între cât de îngrijiţi sunt caii unora şi ai altora. Iar când calul îmbătrâneşte, iubirea se transformă în afacere şi la ţăranul român, că-i vând. Asta este sărăcia.

Ce-mi place în fotografii e că pare că luaţi parte la acţiune când aţi tras cadrele.
M-a interesat foarte mult participarea. Dacă cunoşti oamenii, dacă eşti aceptat de ei, dacă eşti tolerat şi nu eşti intruziv, ai o relaţie privilegiată şi fotografiile de proximitate îi dau impresia privitorului că participă şi el. Iar eu aleg mai degrabă imagini în care participi, decât unele în care vezi ceva de foarte departe. Toate sunt făcute pe film, pentru că pe vremea aceea aşa era fotografia. Şi deşi digitalul a măturat afacerea fotografiei pe film, nu a eliminat rezultatele ei. Una din fotografii, cu doi miliţieni care păzeau un berbec, sărea prea mult în ochi, că n-avea nicio legătură cu stânga şi cu dreapta şi a trebuit s-o scot din expoziţie.

Cum reuşeaţi să pătrundeţi în aceste medii?
Singurul lucru „bun" pe vremea aia era că aveam cel mai primitiv şef de stat din tot Estul Europei şi unul din primitivismele lui era că la serviciu erai obligat să faci gărzi, ca să păzeşti să nu vină spionii. Şi, dacă făceai gărzile astea, care nu păzeau, de fapt, nimic, o dată la două luni, se aduna o săptămână de concediu pe an şi, sătul de o viaţă gri, în care alergai non-stop după oameni care să-ţi procure brânză şi pui, scăpai într-o săptămână şi te duceai în Deltă, în Apuseni, la Maramureş.

Trebuia să stai să-i cunoşti şi să ai o relaţie bună cu ei. Puteai să le aduci şi nişte cadouri modeste, că aveau anumite lipsuri. De exemplu, ei aveau cartofi, dar erau fericiţi dacă le aduceam patru litri de ulei. Era o ocazie să-ţi încarci bateriile, pentru că avem o ţară minunată şi la sat era linişte şi pace, pentru că deşi duceau o viaţă modestă, nu aveau un termen de comparaţie devastator ca acum. În vacanţele astea, mi-a făcut plăcere simplitatea şi liniştea din sufletul oamenilor, dar şi să redau frumuseţea ţării, vorba unui căpitan francez de prin 1812, „păcat că-i locuită." Dacă pozele ieşeau simpatice, încercam să le fac cadou oamenilor, bineînţeles alb-negru, pentru că cele color au fost trase pe diapozitiv şi procesarea lor pe hârtie era imposibilă.

Şi personal ce vă leagă de satul românesc?
Un anumit tip de ospitalitate e vizibil în toate părţile din România. Şi oamenii aveau o anumită lumină. De exemplu, gazda noastră preferată din Maramureş avea şase clase şi citea Immanuel Kant de plăcere, eu n-am putut niciodată. Se ducea la biblioteca sătească, cerea Kant şi-l comenta. Era ca Moromete. Am şi o fotografie, făcută la Siliştea Gumeşti, cu un om căruia i-am cerut direcţii şi care mi-a spus că-l chema Moromete şi chit că nu semăna cu descrierea din carte, mi-a plăcut coincidenţa. Cineva îmi spunea că e un personaj aşa de important, că nu poţi să pui pe oricine în poziţia asta. Nu suntem vinovaţi pentru data naşterii şi nici pentru numele cu care ne-am născut.

Cum s-a schimbat satul român în toţi anii ăştia?
Şi-a pierdut liniştea şi pacea. Au dispărut locurile de muncă din orăşelele din jurul zonelor astea minunate şi unii n-au ştiu să se adapteze. I-a cuprins disperarea că n-au mijloace să intre în comparaţie cu îmbogăţiţii zilelor noastre şi au părăsit totul şi s-au dus să-şi caute norocul în Italia, în Spania, unde lucrează în condiţii grele, dar câştigă mult mai mult decât în România. Şi vin acasă să facă paradă de Crăciun, îşi construiesc nişte supercăsoaie de foarte proastă calitate, în care nici nu poţi să locuieşti, ca să scoată ochii la vecini. E tare păcat. Pe vremea aia oamenii modeşti respectau tradiţia care le-a ţinut civilizaţia timp de sute de ani şi acum, în numele unui câştig imediat, unii taie codri, unii îşi distrug monumente istorice. Sunt sate părăsite de saşi în care vin naţionalitățile înlocuitoare şi pun pe foc mobilă din secolul 17-18.

E impresionant de văzut atâţia tineri în poze pe la ţară. Nu prea mai vezi aşa ceva.
Tinerii mai veneau la părinţi şi la bunici şi, dacă mergeau lucrurile bine, nu mai plecau. Practic, nu există o ţintă de susţinere a agriculturii bio, politicienii consacraţi care se dau în stambă pe toate televiziunile sunt specializaţi pe complet alte domenii. Foarte mulţi au scăpat în copilărie la părinţi şi bunici la ţară şi mai multă lume m-a sunat să-mi spună că şi-au adus aminte de copilărie după ce-au văzut expoziţia, şi unii de 80 de ani, şi unii de 30.

Din păcate, pentru mulţi versul ăsta cu veşnicia e folosit pentru reportaje despre viituri, dezastre şi alte ştiri negative despre satul român.
Orice poate fi răstalamcit, dar pot să spun că sunt antropologi japonezi care au venit aici de sute de ori, că recunosc în satele arhaice din Apuseni şi din Maramureş etnotipul aşezărilor urbane de acum mii de ani şi vor să fie martori la ultimele vestigii. Uitaţi-vă ce face prinţul Charles, pune în valoare ce merită pus în valoare. Dar ce fac concetăţenii noştri? Distrug. Erau gările din Caransebeş pline de vreo șapte, opt sute de locomotive cu aburi vechi. În anii 90 puneai un sudor să dezasambleze locomotiva şi câştigai cinci mii de mărci. Până când trei mecanici de la Cluj au luat trei locomotive casate şi au făcut una funcţională, pe care au vândut-o în numele statului român cu patru, cinci milioane de euro. Dintr-o dată, specialiştii de tăiat fier vechi şi-au dat seama că aruncau banii în foc. Cam aşa se întâmplă în toate domeniile, cine nu se pricepe, fură cât poate, taie codri, c-a lucrat în SRI şi-l cheamă Chereştoy şi evident că face ce îi profită.

Vezi mai multe imagini pe blogul fotografului Andrei Pandele.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre fotografii vechi din România:
Viaţa în România comunistă Mineriada a fost o umbră hidoasă Dictatura modei Fotografii din alte vieţi