FYI.

This story is over 5 years old.

AM LANSAT NUMĂRUL CĂRUIA ÎI PASĂ

Viaţa de zi cu zi în România comunistă

Ceauşescu a vizitat China şi Coreea de Nord în 1971 şi s-a întors în ţară cu dorinţa megalomană de a-şi auzi numele strigat de mii de oameni.
Fotografii de Andrei Pandele

Andrei Pandele e singurul fotograf care a avut curajul să documenteze sistematic era Ceaușescu a anilor 1970 și '80. În perioada aceea, imortalizarea greutăților vremii, cum ar fi cozile interminabile la pâine, era considerată „o denigrare a realității socialiste" pentru care puteai face șase ani de închisoare. Pandele, acum în vârstă de 65 de ani, deține o arhivă atât de vastă de fotografii despre viața comunistă în România încât, atunci când l-am rugat să ne arate câteva imagini nepublicate încă, ne-a trimis un DVD cu 11 000 de fotografii! Fiecare dintre ele era absolut captivantă și uimitoare.

Publicitate

VICE: De ce ați așteptat până în 2005 ca să vă publicați fotografiile?
Andrei Pandele: Pentru că oamenii se simțeau ofensați de munca mea și o considerau defăimătoare pentru România, când, de fapt, e doar o critică a comunismului. Ca să vă dau un exemplu, în 1993 i-am arătat fotografiile directorului editurii Humanitas, care a fost atât de șocat încât era cât pe ce să le arunce cât colo. Oamenii nu erau pregătiți să-și accepte trecutul. Mulți încă nu sunt în stare.

Cum ați ajuns să fotografiați viața în perioada comunistă?
Eu nu sunt doar fotograf, sunt și arhitect. Când Ceaușescu a început să demoleze biserici și cartiere întregi, am vrut să imortalizez Bucureștiul pe care îl iubeam și care dispărea sub ochii mei. Nu era ilegal, dar era foarte dubios. În primul an și jumătate am avut vreo 30 de interpelări cu organele. Apoi mi-am dat seama că ceea ce au în comun polițiștii, criminalii și câinii e faptul că devin agresivi atunci când miros frica. Așa că mi-am schimbat atitudinea și am învățat să vorbesc cu poliția în așa fel încât să mă lase în pace. Am și aflat numele unori tipi sus-puși de care știam că se temeau. Aveam o legitimație de foto-jurnalist sportiv, fiind colaborator la singurele două publicații de acest fel din țară, și una de arhitect.

V-a fost vreodată frică?
Știam că dacă vrei să faci ceva deosebit, trebuie să-ți asumi unele riscuri. Unii zic că mă ascundeam ca să fac pozele, dar am 1,90 metri - cum era să fac asta? Am o fotografie cu demolarea bisericii Sfânta Vineri, în care un polițist se uita fix la mine, să vadă dacă fac poză. Nu eram așa prost să duc aparatul la ochi. De obicei, îl lăsam să-mi atârne la gât, îmi așezam mâna dreaptă pe el, ca și cum mi-o odihneam, iar între timp făceam un ceva cu mâna stângă, pentru distragerea atenției. Bineînțeles că nu îmi ieșeau întotdeauna fotografiile cu strategia asta, dar unele tot erau grozave. Mai am o imagine cu Mercedesul Ceaușeștilor trecând pe Magheru, pe care am făcut-o ținând mâna cu aparatul pe lângă corp.

Publicitate

Multă lume spune că ați scăpat pentru că erați informator la Securitate.
Am auzit că unii cred și că eram fotograful lui Ceaușescu, ceea ce e ciudat, pentru că nu am fotografii cu el. Pur și simplu s-a întâmplat să lucrez în centrul Bucureștiului, într-o clădire turn de pe unul dintre bulevardele principale, așa că puteam fotografia cu ușurință când se întâmpla ceva jos, în stradă.

Cum ați făcut rost de aparat foto și de film?
Tatăl meu era un ginecolog recunoscut și de câte ori mergea la congrese în afara României îmi aducea filme. Erau foarte scumpe și nu-mi puteam permite să-mi cumpăr decât zece cu salariul din vremea aceea. Tata mi-a cumpărat primul aparat din Viena. Procesam fotografiile acasă la el, unde îmi țineam și filmele. Dacă poliția ar fi făcut razie la mine în casă, ar fi găsit doar un film pe care scria „Meciul de handbal România-Germania", care conținea 34 de fotografii cu meciul de handbal.

Citește și:

Rezistența VHS în perioada comunistă Dictatura modei Petreceri cu securiştii la mare Chestiile pe care le ştii despre Securitate sunt în mare parte vrăjeli