Cum e viața când ești în vârstă, bolnav de HIV, poliamoros și liber

Stăteam în muzeul Tate Modern din Londra și mă uitam la fotografia lui Wolfgang Tillmans, Provizii pentru 17 ani, împărtășind un moment de intimitate cu un bărbat pe care nu l-am cunoscut niciodată. Fotografia ilustrează un container plin cu sticluțe de medicamente pentru HIV. Mi-a venit să plâng.

Sunt un bărbat gay poliamoros, în vârstă de 48 de ani, infectat cu HIV. Și deși niciunul dintre acești termeni nu mă definește cu adevărat, fiecare dintre ei e o construcție socială care mă limitează.

Venisem în Londra ca să-mi vizitez iubitul, un tânăr de treizeci de ani pe nume Noah.

În dimineața aceea, zăcusem amândoi în pat în apartamentul lui din Shoreditch și ne uitasem la televizor. În timp ce stătea liniștit cu capul pe burta mea, am fost izbit de frumusețea lui absolută, de felul în care lumina și culoarea din cameră cădeau pe el, de curbele trupului lui sub pătură, de piciorul delicat care atârna peste marginea patului. Toate lucrurile astea au dat naștere unui moment perfect și m-au făcut să mă întreb ce am deveni dacă n-am ține cont de construcțiile sociale și limitele impuse relației noastre.

Mi-am trecut degetele prin părul lui, i-am simțit conturul craniului și am rămas uimit de potențialul acestei persoane: avea toată viața în fața lui, atâtea lucruri de experimentat. Urma să evolueze și să se transforme în atâtea feluri.

Înainte să plec, un prieten m-a întrebat dacă mi-am făcut vreodată griji în legătură cu diferența de vârstă dintre mine și băieții cu care ies. Sunt cu 18 ani mai mare decât Noah. Sunt cu 17 ani mai în vârstă decât soțul meu, Alex, și cu 16 ani mai în vârstă decât iubitul nostru comun, Jon.

Răspunsul e simplu – da, îmi fac griji. Îmi place să mă torturez, în special, cu un joc de matematică, pe care l-am jucat și în dimineața aceea cu Noah: Când eu o să am 60, el o să aibă 42. Când o să am 70, el o să aibă doar 52. Oare o să mai vrea să facem sex când n-o să mai fiu sexi, când o să fiu doar un bătrân? O să mai vrea să ieșim la plimbare, să mă sărute, să mă țină de mână și să-mi spună că sunt frumos? O să mă mai iubească iubiții mei la bătrânețe?

Dacă mă simt mai crud într-o zi, îmi reamintesc și faptul că am HIV și mă întreb dacă nu cumva o să mor singur și bolnav.

Îmi amintesc de când îmi povestea bunică-mea, Irene, despre cât de ciudat a fost să îmbătrânească. Avea 91 de ani pe vremea aia și mi-a zis că, înăuntrul ei, se simțea tot ca o școlăriță de 16 ani. I se schimbase doar trupul și felul în care o trata lumea.

Mă aflu într-un punct din viața mea în care nu sunt nici tânăr, nici bătrân, în care las în urmă o experiență și intru în una nouă. În luna mai voi împlini 49 de ani. O mare parte din viață am fost dependent de heroină. Între douăzeci și treizeci de ani am avut mari probleme cu dependența, dar la vârsta de patruzeci de ani am ajuns să mă simt, în sfârșit, confortabil cu persoana mea. Ba chiar a început să-mi placă de mine. Vârsta m-a făcut mai puternic. Eram fericit. Viața a devenit frumoasă. Tot potențialul pierdut al tinereții mele căpătase deodată sens. Aveam speranță.

Jocul meu cu numere e doar o altă construcție socială, la fel ca cele care mi-ar anula capacitatea de a iubi toți acești bărbați minunați. E doar un alt mod de a mă limita. Dacă mă iubesc la 48 de ani, de ce să nu mă iubească și la 78? Singurul motiv pentru care gândesc așa e pentru că mi-e frică – frică să nu fiu lăsat în urmă, frica de a fi abandonat, frica de a nu fi de ajuns.

Voi îmbătrâni și corpul meu va da tot felul de rateuri. Voi fi plin de riduri și cu pieptul lăsat. Penisul n-o să-mi mai funcționeze la fel de bine și n-o să mai arăt la exterior așa cum mă simt în interior. Într-o zi o să mor.

Așa că am de ales: fie las greutatea acestor adevăruri să mă împovăreze, fie mă ridic deasupra lor și înfloresc. În loc să mă las limitat de vârstă și de boală, pot lăsa lucrurile astea să mă facă mai puternic, astfel încât să devin un bărbat demn de iubit la fel de mult la 98 de ani ca la 48 de ani.

Suntem mult mai mult decât construcțiile folosite să ne definească, mai mult decât vârsta noastră, sexul nostru și tipul de corp în care trăim. Suntem definiți de lucrurile astea doar dacă ne lăsăm definiți de ele. Sunt un bărbat gay poliamoros de 48 de ani care are HIV, dar sunt mult mai mult decât toate aceste lucruri.

Îmi amintesc de dimineața aceea în care Noah stătea cu capul pe burta mea – cum s-a întors să se uite la mine, zâmbind, și la potențialul acelui moment perfect.

După ce am fost împreună la expoziția Tillmans, m-am dus la baie, m-am închis într-o cabină și am plâns. Noah a rămas afară, de vorbă cu un prieten pe care îl întâlnisem întâmplător. Nu m-am putut controla. Eram copleșit de recunoștință, speranță și bucurie.

Îmi amintesc ce mi-a zis bunica: „Sentimentul ăsta al bătrâneții, realizarea faptului că vei muri în curând, schimbă total felul în care vezi lumea. Deodată, din această perspectivă, nu pot evita adevărul: Totul are sens. Totul are un scop."

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia