Oamenii furau muzică înainte ca generația asta să strice tot cu pirateria de pe net

Brianna LaHara avea 12 ani când Asociația Americană a Industriei Înregistrărilor Muzicale (RIIA) a intentat împotriva ei și a familiei sale un proces judecătoresc pentru piraterie muzicală. Conform procesului, ea era clasată ca un infractor, genul de pirat muzical cu peste o mie de piese descărcate prin intermediul serviciilor de streaming.

Presa internațională s-a amuzat teribil. LaHara, o preadolescentă din cartierul Upper-West Side și un elev de nota zece, a crezut că dacă mama ei a plătit 29,95 dolari pe softul Kazaa poate descărca legal muzică. Numai bine, și-a descărcat un amalgam de piese pop și rime pentru copii, un mix de-al Cristinei Aguilerra și cântecelul „If You're Happy and You Know It". Împreună cu Durwood Pickle of Richardson, un bărbat de 71 de ani din Texas, ei erau cei mai puțin amenințători criminali din cei 261 de „contravienenți majori" pe care RIIA i-a găsit.

Până la urmă au ajuns să rezolve amiabil cazul cu familia LaHara, pentru două mii de dolari și o scuză sovietică de „îmi pare rău pentru ce am făcut". „Iubesc muzica și nu vreau să rănesc artiștii mei preferați", spunea LaHara într-un comunicat de presă. Mama ei, Sylvia Torres, și-a retras comentariile indignate de la înaintarea procesului: „Pentru numele lui Dumnezeu, e vorba de un copil de 12 ani". RIIA încerca să transmită un mesaj puternic publicului, conform directorului Mitch Bainwol. Aparent, au avut succes.

Industria începuse să se panicheze de ceva vreme și a criticat aspru descărcările prin servicii peer-to-peer, dar potopul de cazuri aduse în instanță, la fel ca și cazul Briannei LaHara, era ceva nou la momentul respectiv. Spre deosebire de cazul Napster din 1999 care a dus compania în faliment, acestea erau cazuri individuale împotriva cetățenilor. RIIA și-a luat rolul de părinte care disciplinează copii obraznici. „Nimănui nu-i place să joace rolul personajului negativ", a spus președintele industriei Cary Sherman, dar intenția lor era să șocheze și să intimideze.

Procesele au continuat pentru următorul deceniu iar absurditatea lor a fost la vedere. În 2009, un student de la Universitatea din Boston a fost amendat cu 675 000 de dolari de patru case de discuri pentru că a pus online 30 de piese. În 2012, în primul caz de genul care s-a ținut în fața unui juriu, RIIA a câștigat 220 000 de dolari de la o femeie din Minnesota care a descărcat ilegal 24 de melodii de pe Kazaa. Asta înseamnă 9 250 de dolari per piesă.

Dar asta nu prea a avut efect asupra pirateriei muzicale, care a continuat să înflorească chiar și în timpul acestor procese penale glorificate. Ba mai mult, numărul de servicii de streaming legitime și de distribuire peer-to-peer a fișierelor a rămas constant până astăzi. Anul trecut, ziarul

Los Angeles Times

a raportat că 20 de milioane de americani încă obțin muzică prin rețelele peer-to-peer, în comparație cu cei 7.7 milioane de oameni care plătesc pentru servicii muzicale. Prin serviciile de streaming legitime obții mai simplu și mai ieftin muzică, dar pirateria rămâne ispititoare, mai ales dacă ești leneș. Și oricum e mult mai ușor decât a fost vreodată LimeWire.

Din multitudinea de articole cu iz filozofic despre generația „millennials", trebuie să existe și o narativă explicativă despre piraterie. În același articol de la Los Angeles Times, Ryan Faughnder scrie: „Experții din industrie spun că o parte din problemă e să convingem oamenii, care au crescut cu Napster, LimeWire și Kazaa, să plătească pentru muzică. Mulți tineri nu văd nimic greșit să descarce muzică de pe site-uri neautorizate sau să rippuiască de pe Youtube."

În mare parte e adevărat. Încă îmi amintesc de fontul verde cu alb al softului LimeWire și libertatea pe care mi-o oferea ca puștan de 13 ani. Singurul lucru din lume mai interesant decât porno-ul. Pandora deschidea o ușă într-o altă dimensiune, playlist-uri alese pe baza a ceva ce părea științific. A fost extraordinar de distractiv și complet gratis. Știam că e ilegal și că oamenii sunt dați în judecată pentru asta, dar am continuat s-o fac. Suntem o generație care crede că muzica e gratis, doar cu câteva excepții.

Totuși, aceste lucruri ignoră ceva mai mare. Cu mult timp înainte ca puștanii din California să dea share la fișiere direct din cămine, pirateria muzicală era o industrie înfloritoare care a speriat casele mari de discuri, cum s-a întâmplat și în perioada Bush. Așa s-a născut pirateria, fratele bastard al industriei muzicale.

Piața neagră de desfacere și-a început activitatea înainte ca muzica înregistrată să se dezvolte. Pirateria de partituri a reprezentat o amenințare serioasă prin anii '20 , când hiturile populare scoteau exemplare ornate frumos și cu drept de autor, mult prea scumpe pentru cei din clasa mijlocie. Soluția pieței negre au fost copiile muzicale: exemplare neautorizate și ieftine pentru aceleași melodii, dar vândute la o fracțiune din preț. Erau doar niște xeroxuri de versuri, fără muzică pe care să le cânți, fără partituri care să fie fredonate în capul cumpărătorului. Până la prăbușirea bursei din 1929, erau din abundență prin New York și prin restul Americii.

Cartea lui Barry Kernfeld, Pop Song Piracy,explică totul foarte frumos despre antreprenorii pieței negre, furia compozitorilor și a autorilor cu drepturi, mânia pe care a atras-o după sine din partea FBI-ului și apoi a Congresului. El scrie că a fost „un joc de-a șoarecele și pisica" între contrabandiștii care își împrăștiau marfa și autoritățile care încercau să-i desființeze. Dar rezultatele au variat. Se făceau arestări, dar pirații reușeau să scape sau nu erau deloc prinși. Cei care ajungeau în instanță erau amendați și băgați la pușcărie, doar ca să fie înlocuiți de alții. Unii dintre ei au trecut prin toate astea și tot au rămas în „afacere".

Brianna LaHara nu era o contrabandistă, nu fura ca să vândă pe stradă muzica obținută ilegal și să-și scoată profit. Dar era cam aceeași idee. A furat ceva, a compromis sanctitatea drepturilor de autor și trebuia pedepsită ca atare, să fie un exemplu pentru toți. Deși a spus în scuzele regizate că nu s-ar gândi să mai facă așa ceva vreodată, asta nu prea a pulsat cu restul lumii. Oricum, majoritatea și-a văzut de treabă.

Nu era vorba doar de criminalii oportuniști care au stârnit mânia industriei de înregistrări din secolul 20. Cea mai bună marfă a ieșit din mâinile băiețandrilor de douăzeci și ceva de ani din California, prin anii '60 sau '70, când pirateria de viniluri începuse să înflorească.

A pornit de la „Trademark of Quality" a lui Ken Douglas și „Dub" Taylor, acțiunea a doi oameni din Los Angeles prin '69. Taylor un tocilar rock n' roll care lucra cu Douglas la Saturn Records, a făcut rost de un set de demo-uri zgâriate de-ale lui Bob Dylan, înregistrate într-o cameră de hotel din Minnesota prin 1961, înainte de tripul său electronic. Cei doi s-au gândit că ar fi amuzant să le publice și să vadă la cine prinde.

Se pare că a prins la mai multă lume decât s-au așteptat. În câteva săptămâni, Douglas și Taylor au scos mii de copii piratate la presele de viniluri locale și le împărțeau patronilor de magazine de discuri care încercau disperați să satisfacă cererea. Operațiunea le-a scăpat de sub control: Rolling Stones nu a mai scos pe piață discul „Rolling Stone's Live'r Than You'll Ever Be" și toate stațiile de radio voiau să pună vinilul lor. Aveau mai mulți bani decât puteau să cheltuie.

„Trademark of Quality" a devenit o instituție. În următorii cinci ani au scos viniluri piratate cu The Beatles, Rod Stewart, Frank Zappa și oricine suficient de popular pentru care să fie cerere.

Dar cel mai important aspect este trendul pe care l-au pornit. Începutul anilor '70 a avut parte de o explozie de tineri ca Douglas și Taylor, care își făceau propriile case de discuri, veneau cu aparate de înregistrat la show-uri locale și printau copii ieftine din ce înregistrau, pentru orice doritor. Casa de discuri „Amazing Kornyfone Record" a scos discuri cu live-uri piratate de la Deep Purple, Queen, Pink Floyd și oricine suficient de cunoscut din sudul Californiei. Casa de discuri „Rubber Dubber" a lui Scott Johnson a avut o durată de doi ani, mică, dar prosperă. A scos pe piață concertul live al lui Hendrix din Los Angeles și s-a îmbogățit pe seama muncii lui.

Iarăși, industria a ripostat. În vara lui '71 , imaginea publică a lui Johnson s-a șifonat atunci când acesta s-a lăudat într-un interviu pentru Esquire de abilitățile lui de eschivare a FBI-ului. Bineînțeles, agenți FBI s-au prezentat la scurt timp la ușa lui și au făcut o razie. Bârfele de la vremea respectivă spun că Rolling Stone au renunțat la orice fel de știre asupra scenei vibrante a pirateriei, deoarece sponsorii publicitari și casele de discuri legitime amenințau să-și retragă banii din revistă.

Treaba a început să se îngroașe în toamna anului respectiv, atunci când Ode Records l-a dat în judecată pe Emanuel Aron, proprietarul unui mic magazin de viniluri. Casa de discuri era departe de a fi importantă , cei mai mari artiști pe care îi avea erau Cheech&Chong și Spirit, dar nu se temea de un litigiu. L-a dat în judecată pe Emanuel Ron pentru 1.5 milioane de dolari după ce acesta a vândut un disc piratat cu Carole King. Potrivit revistei Billboard de la momentul respectiv, cazul se baza pe clauze de „concurență neloială, obstrucționarea relației contractuale, invadarea vieții private și utilizarea neautorizată în scopuri comerciale a imaginii de pe coperta albumului."

De aici, au început să curgă. Warner Brothers și Atlantic au dat în judecată pentru 1 milion de dolari o serie de companii de piraterie, pe acuzația de „concurență neloială" din vânzările discurilor cu Jimi Hendrix, Jethro Tull, Neil Young și mulți alții. Dar articolul Rolling Stone de la momentul respectiv a punctat cea mai puternică armă a industriei: casele de discuri au amenințat că își retrag toți banii băgați în reclamele promoționale din magazine și apoi să oprească livrările de discuri cu totul.

„Această nouă abordare a companiilor de viniluri are un efect mai mare asupra sufocării pirateriei decât a avut orice altă metodă", scria în articolul de la Rolling Stone. Au băgat frica în magazinele de viniluri și au încercat să înnăbușe cererea distribuitorilor. Pentru ceva vreme, a funcționat.

Toată povestea asta avea aerul unei execuții. Amendăm câteva magazine de viniluri cu niște sume absurde și imposibile, iar celelalte se vor face mici de frică și se vor conforma. Au încercat aceeași schemă și cu LaHara: au postat o declarație în timpul procesului că vor lansa un program de amnistie pentru cei care descarcă muzică ilegal, cu promisiunea că nu-i vor „da în judecată dacă recunosc faptele și garantează că vor șterge melodiile de pe computer. Oferta nu este valabilă pentru procesele deja intentate".

Dar contrabandiștii erau dornici să se oprească la fel ca niște copii care se joacă pe computerele părinților. Nimic din toate astea nu a funcționat, iar piața neagră de desfacere s-a dezvoltat în continuare, în ciuda cazurilor împotriva contrabandiștilor din '71. Exista o cerere pentru muzică, pentru albume anterioare neascultate, de la trupe care înainte aveau control total asupra muzicii lor. Asta însemna libertate, dorința să vezi de după cortină și să afli cât mai multe.

Vremurile de glorie ale pirateriei și copiii erei Vietnam, cu un dispreț pentru autoritate și discuri cu Grateful Dead, au trecut. Dar prin anii '80, deja existau casete și nu mai era nevoie de prese pentru viniluri. Pirateria a înflorit din nou, a pus bazele unui DIY punk și oferea fanilor mai multe oportunități să-și asculte idolii, într-un cadru mai puțin controlat. Sistemul a ajuns să meargă la fel ca rețelele de peer-to-peer: dacă puneai mâna pe vreo casetă, era de la sine înțeles că trebuie să o copiezi pentru oricine ar fi interesat. Era o formă timpurie de seeding, în care downloader-ul era în același timp și uploader.

Până să ajungă Napster să-i terorizeze pe cei de la RIIA, campania „Home Taping is Killing Music" („Casetele înregistrate acasă distrug muzica") deja trecuse. Consumatorii fuseseră amenințați de moartea inevitabilă a industriei. Istoria continua să se repete, dar nu se întâmpla nimic nou.

Descărcările ilegale, casetele copiate, contrabanda și copiile de partituri, toate au avut efecte dăunătoare asupra artiștilor. Deși în South Park s-a insistat pe ideea că pirateria nu afectează cu mai mult de un Britney Spears care e nevoită să-și ia un avion mai mic, adevărul este mult mai neplăcut. Economia gratuităților muzicale îi sugrumă pe intermediari, nu pe cei mari. Artiștii care de obicei se chinuiau un pic ajung să se chinuie mult. Cei care au profituri mari nu vor fi afectați, dar trupa aia care încearcă să strângă pentru un turneu va simți lipsa banilor pe care i-ar fi putut câștiga din vânzări de albume. Nu ăsta e răspunsul.

Dar să rezumăm toată treaba la comoditatea generației „millennials", să punem moartea industriei pe seama sentimentului că ar trebui să primim ceva pentru nimic, înseamnă să ignorăm tot trecutul nostru.

Oamenii fură dintotdeauna, noi doar o facem din propriile paturi.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre piraterie:
De ce sunt românii pirați și hoți, din anii 90 încoace
Cum a rămas online atâta timp The Pirate Bay, cel mai mare site de descărcări ilegale?
VICE a început vânătoarea de ipocriţi împotriva pirateriei