Am făcut un film despre dependența de droguri a surorii mele. Asta ne-a readus împreună după 8 ani

La 18 ani, Ioana decide să părăsească casa părintească și să locuiască pe stradă. Cu timpul, ajunge să trăiască într-o dubă și devine dependentă de droguri. Familiei îi e greu să-i accepte stilul de viață și părinții decid să o uite. După opt ani de la plecarea ei, fratele ei mai mic, Rareș, o caută și face un film despre întâlnirea lor. În acest proces descoperă că pentru a se reconecta cu sora lui, e nevoie să-i accepte dependența și să nu încerce să o schimbe pe Ioana.

Părinții lor au plecat în Franța după Revoluție. Tatăl a fost primul care a fugit din țară în 1990, după alegerea lui Iliescu. „Tatăl meu a făcut greva foamei atunci. Era un anticomunist foarte implicat și activ în mișcarea politică de opoziție de atunci” povestește Rareș. Un an mai târziu a plecat și mama lor, iar copiii au rămas cu bunicii la Bacău. În 1992 s-au alăturat părinților și treptat au învățat să jongleze cu o identitate neclară, în care nu se simțeau nici francezi, dar nici români. 

Am povestit cu regizorul Rareș Ienasoaie despre cum filmul său de debut în lungmetraj Cea care nu e aici, care a avut premiera națională la Astra Film Festival, l-a ajutat să înțeleagă dependența Ioanei și să refacă relația dintre ei. 

VICE: Cum ați ajuns în Franța și cum ai trăit procesul integrării în societatea care devenea noul „acasă”?
Rareș Ienasoaie: Eu abia în 1992 mi-am descoperit părinții, dar cred că sora mea era mai conștientă și mai atașată emoțional de ei. Noi am fost crescuți de bunicii noștri până atunci și chiar dacă a fost o perioadă scurtă de timp, cred că atunci când ești copil te afectează altfel lucrurile astea.

Să fii imigrant român în Franța în acel moment a fost puțin ciudat, fiindcă românii aveau reputație de hoți, iar francezii nu erau atât de deschiși și încă pot fi destul de xenofobi. Nouă, copiilor, nu ne-a fost așa greu cum a fost pentru ai mei, pentru că ne-am integrat bine la școală. 

În România, mama era doctor, dar când a ajuns aici i s-a zis că în cel mai bun caz poate fi o asistentă, iar dacă vrea să fie doctor trebuie să-și reia studiile medicale, așa că s-a întors la universitate pentru câțiva ani. Părinții mei au muncit foarte mult să se integreze. 

Ce s-a întâmplat cu Ioana? Cum s-a produs ruptura de opt ani dintre voi?
Ioana a plecat de acasă după ce și-a dat examenul de Bacalaureat. Inițial, trebuia să locuiască într-un apartament, dar un an după ai mei au aflat că, de fapt, trăia pe stradă, oarecum la marginea societății.

Și-au dat seama că probabil se autodistrugea, așa că au decis să uităm de ea. A fost foarte greu pentru ei. Îmi imaginez că din cauza parcursului lor era prea greu să admită că toate lucrurile pentru care s-au luptat au fost în zadar. Cred că ea a fost o oglindă foarte dură pentru ei. 

Părinții noștri încercau să evite tocmai ceea ce ea a ajuns să aleagă. Când a sosit în Franța, tata a locuit pe străzi și a avut o perspectivă asupra vieții de pe stradă, a oamenilor „who were drafting away”. În anii ‘90 era marele val de heroină în Franța, așa că avea o anumită înțelegere asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla. E ciudat să te uiți acum în spate și să-ți dai seama că tatăl meu a trăit la început pe stradă, iar câțiva ani mai târziu sora mea a făcut același lucru.

Ea a plecat de bună voie?
Da, prima dată a vrut să trăiască pe stradă și apoi într-o dubă, dar asta s-a întâmplat treptat. În primul an, părinții mei au fost foarte îngrijorați de ea, dar, încetul cu încetul, s-au îndepărtat, fiindcă le-a fost prea greu să-i accepte situația. Eu am ajuns la mijloc, pentru că eram în contact și cu ea, și cu ei. Ulterior am vrut să uit și de părinți și de Ioana, pentru că trebuia să mă concentrez pe mine, să-mi găsesc calea în viață. 

Abia opt ani mai târziu am realizat că e foarte ciudat să o ignorăm și să o abandonăm, să pretindem că nu ne păsa de cineva care trăia în interiorul nostru și așa am început filmul.

Poate că ne auzeam la telefon vreo cinci minute o dată pe an, dar nu ne vedeam. M-aș fi putut întâlni cu ea dacă chiar mi-aș fi dorit asta, dar și eu voiam să o uit.

Voiai să uiți de ea din cauza adicției sau fiindcă te-a rănit plecarea ei?
Era prea dificil să știu că nu puteam face nimic să o ajut cu dependența. Suferința unui om atât de apropiat e o oglindă a propriei suferințe și e greu să te confrunți cu asta. Faci conexiuni între lucrurile cu care se confruntă ea și cine ești tu. Nu știu de ce reacționăm așa, pentru că reacția asta cred că e una foarte clasică. Poate că unii aleg să se lupte cu situația și încearcă să ajute, dar nici asta nu știu dacă e calea potrivită. 

Cred că mulți oameni se detașează de persoana dependentă ca să se protejeze. Eu nu eram destul de puternic atunci. Într-un fel, aveam nevoie de anii ăștia de distanță. Aveam 18 ani când a plecat de acasă și nu ne-am mai văzut până la 26. Nu a fost o reacție morală, ci una naturală care poate m-a ajutat să fiu mai puternic, să am mai multe experiențe de viață și să fiu mai pregătit pentru întâlnirea ei. 

Cum v-ați reconectat? A fost un moment care te-a determinat să o contactezi?
Ne-am văzut din întâmplare. M-a sunat când era în trecere prin Paris și căuta un loc unde să doarmă – alea au fost primele ore petrecute împreună după opt ani. A fost un șoc, pentru că nu cred c-aș fi recunoscut-o dacă ne-am fi întâlnit pe stradă. Era mai mică decât credeam, mai slabă, palidă, cu părul ras, părea foarte slăbită și a fost puțin înfricoșător. Dar asta a fost doar aparența exterioară. Apoi am început să povestim și am simțit că avea o energie foarte puternică. 

Vizita ei mi-a dat curaj și câteva luni mai târziu am decis să o vizitez la ea în dubă. Mă așteptam să fie dependentă de droguri, în special injectabile. Eram oarecum speriat din cauza asta, dar a trebuit să văd persoana din spatele drogurilor. 

Apoi, am sunat-o într-un moment în care mă simțeam singur. Eram într-un tren și simțeam că nu am rădăcini. Abia mă despărțisem de iubita mea și eram destul de pierdut. Aveam nevoie să vorbesc cu sora mai mare. Mă gândeam că ea mi-ar putea oferi alinarea și sprijinul de care aveam nevoie. Asta m-a surprins, pentru că întotdeauna am crezut că într-o zi ea va fi cea care îmi va bate la ușă să-mi ceară niște bani și îmi era foarte groază de acel moment. Dintr-o dată, eu eram cel care-i cerea ajutorul și care avea nevoie de dragoste și de acea legătură dintre dintre noi. 

Inversiunea asta de roluri a fost un punct de cotitură. Am realizat că putem să povestim, să râdem și să ne simțim bine împreună. 

După ce am ajuns la ea am încercat să nu rămân blocat într-o anumită viziune despre cum ar fi trebuit să fie întâlnirea dintre noi. Deși era destul de clar că o să fac un film despre asta, eram acolo să-mi revăd sora, să mă reconectez cu ea. Le-am făcut însă pe ambele în același timp, așa că a fost o experiență radicală, atât ca proces de filmare, cât și din perspectiva întâlnirii cu ea. Dacă faci un film despre asta trebuie să accepți și să înfrunți lucruri de care poate, în viața de zi cu zi, ai fugi. În situația respectivă camera care te obligă să stai. 

Cum a reacționat Ioana când a văzut filmul pentru prima dată?
A zis că mă ucide. Apoi mi-a spus că înțelege mai bine cât era de dificil pentru mine să fiu cu ea în dubă și să o văd așa. Acum câteva săptămâni mi-a cerut link-ul filmului să-l vadă cu ceva prieteni și mi-a povestit că l-a apreciat altfel acum, ca un soi de operă de artă, pentru că e mai multă distanță între cine e ea acum și trecutul ei. Poate a ajutat-o că n-am idealizat momentele dificile prin care a trecut. 

Când eram în post-producție, tipul care făcea sunetul mi-a zis că „cel care e uită e blestemat să repete”. Într-un fel eu i-am luat șansa de a uita.

Cum te-ai asigurat în cei patru ani de filmări că ai grijă de ea? Era și sora ta, și personajul tău.
Nu cred că filmul profită de viața ei ca să zică o poveste, ci e mai degrabă un soi de mărturie a poveștii noastre și a felului în care încercam să fiu acolo pentru sora mea, să o îngrijesc cumva. Chiar și prin simpla prezență, fără a acționa într-un fel clar. Dar e foarte greu. Cum poți ajuta pe cineva dependent? Uneori vrei să iei drogurile și să le arunci în WC. Dar problema e dependența. Chiar dacă nu controlezi adicția, te poți gândi la ceea ce ți se întâmplă și, într-un fel, o accepți. 

Ea accepta că e dependentă de droguri, iar eu am înțeles că nu pot face nimic. Dar a nu face nimic nu însemna să nu o mai văd. În momentul în care am decis să fac asta a trebuit să-mi asum decizia de a fi acolo. Speram că, în timp, ceva se va întâmpla, vor apărea niște soluții sau măcar puțină speranță.

Într-un fel am simțit că trebuie să insist, să fiu perseverent fără să acționez. E o afirmație ciudată, dar cred că-i modul cel mai bun prin care am învățat să am grijă de ea – să nu încerc să o schimb și să sper că prin asta o ajut să se schimbe în direcția în care vrea ea. 

A fost, totodată, o înțelegere complicată între noi. Ea accepta că eu filmez și eu acceptam că ea se droghează. A fost un fel de egalitate în acceptarea asta, un echilibru între noi. A fost greu pentru ea să nu ia droguri cu mine, dar îi era greu și să se drogheze în prezența mea. La început am fost revoltat față de acceptarea asta pe care a trebuit să o susțin, dar am înțeles că ăsta era primul pas în ceea ce avea să urmeze. Nu din perspectiva filmului, ci din cea a relației dintre noi. A fost un fel de dovadă de încredere. Ca și cum ar fi zis „ok, ai ajuns în dubă, vrei să petreci timp cu mine, mă filmezi, dar ești pregătit să mă accepți așa cum sunt?”.

Când am văzut că vrea să se lase de droguri și să se întâlnească cu ai noștri am așteptat și am sperat că ceva o să se întâmple. Într-un final chiar s-a întâmplat și s-au reîntâlnit. Desigur că viața nu-i roz și strălucitoare, dar, într-un fel, ceva s-a petrecut pe perioada filmărilor. Ce s-a întâmplat în viață e mai important decât filmul, dar împreună cu editoarea filmului am decis să ne concentrăm pe traseul personajului și pe adicție. Chiar dacă aveam un final fericit în viața reală, dependența nu se termină niciodată. 

Până la reîntâlnirea cu părinții, ea a vorbit cu ei în perioada asta? Le-ai zis că ești în contact cu sora ta?
Nu, deloc, nu puteam să spun nimic. Nu știau că mă văd cu Ioana și cu atât mai puțin că fac un film despre ea. Ai mei se prefăceau că nu sunt interesați de ea, dar în toți acești opt ani mă mai întrebau ce mai face. Eram un soi de ambasadă între ei. Voiau să vorbească unii cu ceilalți, dar să mă pună la mijloc mi se părea o idee foarte proastă.

Am profitat de o ceartă dintre noi ca să nu comunic la fel de deschis cu ei o perioadă și așa a fost mai ușor să le ascund că vorbim. După câțiva ani am simțit că trebuie să le spun că-mi văd sora. Simțeam că și ea vrea să-i vadă și încercam să mediez asta, dar tot n-am zis nimic despre film. Cu atât mai mult pentru că asta a fost condiția surorii mele: „poți filma, dar nu vreau ca părinții noștri să vadă asta”. Și încă n-au văzut filmul, dar nu pentru că a zis Ioana, ci pentru că nu cred că vor să-l vadă. Acum măcar știu de existența filmului. 

Producătoarea ta mi-a spus că nu erai sigur de la început că vrei să îl faci. De ce?
Am filmat întâlnirea cu sora mea, dar nu pentru a face un film interesant, ci pentru a mă ajuta pe mine. Când m-am întors acasă cu primele imagini am înțeles că era atât de similar cu ceea ce trăiam eu și că e necesar să continui să filmez. Eram foarte depresiv din cauza a ceea ce se întâmplase între noi și a fost un fel de consolare. A fost cu suișuri și coborâșuri. Când sora mea era în situații nasoale și nu aveam cum să o sprijin și eram sătul de toată situația mă gândeam că ar putea fi un film bun, așa că poate e valoros să mai stau acolo, să nu abandonez.

De ce a fost important pentru tine să proiectezi filmul în România?
Am impresia că noi tot timpul ne gândim la România. E ca și cum nu am fi plecat de tot de acolo. În Franța nu mă simt francez și în România nu mă simt român. Într-un fel, senzația de noapte prelungită din imaginea filmului îmi amintește de întunericul copilăriei mele din România: mi-o amintesc ca pe ceva comod și întunecat. 

Migrația e o temă a filmului și pentru mine e foarte interesant că e proiectat în România. Totodată, sunt curios ce simt românii de vârsta mea când văd ce poate face procesul migrației unei persoane. 

Părinții meu au fost singurii din familia noastră care au plecat din țară și știu că anumite rude nu au fost de acordul cu gestul lor, dar erau și un pic invidioși pe ei. Filmul ăsta e dovada că emigrarea a fost poate cea mai mare greșeală pe care au făcut-o ai mei. Sigur, nu e ceea ce gândesc, dar, când te uiți la fapte, poate fi interpretat așa. E și un mod de a vorbi despre idealizarea unei țări sau a unui stil de viață. De fapt, fiecare societatea e crudă în felul său. Totodată, filmul e și un testimonial al unui eșec. 

Cu ce ți-ai dori să rămână spectatorii după ce văd filmul?
Îmi place când oamenii vorbesc despre Ioana de parcă le-ar fi o prietenă nouă sau când spun că e un film amuzant, deși asta nu e o reacție generală. Are umor, dar nu e o comedie. 

E greu să te descurci cu acest paradox când ai o persoană dependentă în viața ta. Știi că nu poți schimba oamenii și nu ar trebui să faci asta, dar când vine vorba despre cei pe care-i iubești speri că într-o zi se vor schimba. Poți doar să speri, dar să nu pretinzi să ajungi la acel rezultat doar prin speranță. Dacă acționăm putem face mai multe greșeli decât dacă decidem să nu facem nimic, dar, în același timp, nu e acceptabil să nu facem nimic. Atunci cum nu faci nimic în timp ce, de fapt, faci ceva? Într-un fel, filmul m-a învățat să fac asta.

Cea care nu mai e aici mai poate fi văzut sâmbătă, 11 septembrie, în cadrul Astra Film Festival, iar din 12.09 până în 19.09 va fi disponibil online pe platforma Astra Film.