Poveștile unor tinere din România care-ți arată cum bulimia și anorexia te marchează pe viață

Bulimia și anorexia, deși sunt tulburări alimentare, rădăcina lor se află deseori în emoțional și psihologic. Fie că e vorba de o problemă de familie, de o legătură defectuoasă cu părinții, de stres și presiune fie de nevoia obsesivă de a atinge standardele băgate pe gât de societate, la tot pasul, astfel de boli se instalează deseori în tăcere, fără ca oamenii din jur să-și dea seama sau să le înțeleagă. Se estimează că peste patru sute de mii de persoane suferă de o tulburare de alimentație în România, cu riscul major de a muri din cauza asta. Dintre aceștia, femeile sunt cele mai afectate, fiind a treia cea mai comună boală cronică în rândul tinerelor.

„Dacă mergi pe stradă și te uiți la reclame de orice tip, una din trei este sexualizată, lucru care transmite un mesaj tinerelor despre cum trebuie să arate ele. Este vorba despre presiunea socială care vine din media, imaginile photoshopate din reviste care impun un standard de perfecțiune fizică. Un psihic, care nu este ajuns la maturitate (din punct de vedere psihologic adolescența se încheie la 24 de de ani), nu are acea coloană vertebrală de echilibru interior încât să fie în acord cu corpul și cu imaginea de sine. Nu are cum să reziste tentației de a se compara cu o imagine dintr-o revistă”, spune Veronica Caunii, psihoterapeut analist jungian, despre unul dintre aspectele sociale care duc la tulburările de alimentație.

Am vorbit cu patru femei care mi-au împărtășit din luptele personale cu propria imagine și cum dorința de perfecțiune, izvorâtă din probleme mult mai adânci, aproape că le-a costat viața.

Începutul: Nu îmi amintesc exact momentul cand a început totul. Am fost un copil foarte vesel și activ, dar îmi plăcea foarte mult mâncarea, iar ai mei nu gestionau aspectul ăsta cu grijă (McDonalds era la ordinea zilei). Începusem școala și oamenii făceau glume pe seama greutății mele. Atunci am început sa țin diete fade, imposibil de urmat pe termen lung. Mama credea că mă susține, fiindcă și ea făcea la fel, dar mă critica în fiecare dimineață că mănânc. Își dădea seama imediat când mă îngrășam (aveam în jur de zece ani) fiindcă se temea să nu sufăr mai târziu de pe urma kilogramelor în plus. Începusem să aud de la cunoscuți comentarii de genul că, deși aveam o față drăguță, lumea apreciază mai mult un corp frumos.

Adolescența: Pe la 13-14 ani am început să număr câte calorii mâncam pe zi, dar eram blocată într-un cerc vicios. Țineam dietă, cedam, apoi mâncam tot ce prindeam, după care mă pedepseam și nu mai mâncam două zile și tot așa. Efectiv nu țin minte nimic altceva din perioada aia în afară de mâncare, calorii și sport. Persoanele cu această problema nu urăsc mancarea, ci o iubesc prea mult.

Atunci am descoperit pe internet și termenii de „ana” și „mia” , respectiv anorexie și bulimie. Mă uitam pe bloguri pro-mia și pro-ana, unde se găseau sfaturi precum să mesteci mâncarea fără să o înghiți ca să te simți sătulă, să-ți faci măști de față cu ciocolată ca să potolești nevoia de ceva dulce. Am încercat toate ceaiurile posibile (diuretice) și știu că și mama a preluat-o pe cea din urmă, bea și acum. Aveam dureri de stomac din cauza foamei și le consideram un lucru bun, fiindcă mă uitam la poze cu fete cu corpul ideal pe care mi-l doream și îmi treceau toate. Nu vedeam cât de mult rău îmi făceam. Oricat de mult slăbești, nu te mai observi. Până și pielea de pe șolduri o vedeam ca fiind grăsime. Ajunsesem la 40 de kilograme la peste 1,70 metri înălțime.

Probleme de sănătate: Din cauza anorexiei, nu îmi mai venea menstruația, metabolismul meu era la pământ, imunitatea la fel. Dacă răceam, eram bolnavă săptămâni întregi și era extraordinar de greu de suportat, corpul meu nu avea resursele necesare să se lupte cu boala. Aveam dureri de cap zilnic, amețeli și anemie. Mergeam pe stradă și aproape picam din picioare, dar eu voiam sa fiu slabă, să fiu PERFECTĂ. Mama a început să observe abia după ce a văzut că acopeream oglinzile cu cearșafuri, pentru că uram cum arătam. Aveam crize în care nu mai puteam să respir și plângeam de cât de urâtă și grasă credeam că sunt.

Există o stigmatizare reală a acestor tipuri de tulburări și majoritatea oamenilor te întreabă obsesiv de ce nu mănânci. Asta pune și mai multă presiune pe tine. Deși intenția lor era bună, oamenilor li se părea o fiță ce făceam pe atunci. Dar efectiv tot standardul ăsta social m-a împins să mă simt imperfectă și să încerc să ajung la o greutate imposibilă pentru înălțimea mea.

Soluția: Asta a ținut pâna la 18 ani, dar și acum mai am reminiscențe. Nu cred că dispare niciodată sută la sută, dar am reușit să ies destul de mult din ea. Am găsit un psiholog care să mă înțeleagă și să nu-mi trateze problema ca pe o glumă. M-a trimis la un doctor specialist care mi-a explicat efectele pe termen lung ale lucrurilor pe care le făceam. Mi-am dat seama că nu voiam să mor, iar ăsta a fost începutul procesului de recuperare. Dorința de a trăi a fost prima care m-a trezit la realitate. Din păcate, multe persoane suferă în tăcere pentru că sunt batjocorite de cei care nu au trecut prin așa ceva.

Ce zice psihologul: „Un alt aspect al tulburărilor alimentare este legat de traumele timpurii (1-3 ani) și legătura cu mama, prima persoană care te hrănește la început din uter prin cordonul ombilical, apoi la sân, urmând partea de diversificare a mâncării pe care o face tot ea. Copilul învață în primul an de viață să-și pună bazele imaginii de sine, ale încrederii în propria persoană prin disponibilitatea emoțională a mamei. Dacă în primul an de viață bebelușul simte că mama e disponibilă emoțional, că este prezentă la nevoile lui, atunci înțelege că este important și valoros ca individ și acceptă hrana în toate formele existente (alăptare, biberon, diversificare, afecțiune etc.)”, explică Veronica Caunii.

Începutul: Am crescut la bunici ca un copil perfect normal, fără prea mult apetit, dar cu foarte multă energie. Cand am început școala, m-am mutat permanent la ai mei. Singura problema era că locuiam într-un cartier, unde n-aveam voie să ies singură afară, lucru care s-a acutizat după ce am fost și agresată în scara blocului de un individ. Așa am ajuns să stau mult timp în casă, să mănânc multe dulciuri, iar asta mi-a modificat dimensiunile. Oricâte cărți am fi citit, nici eu nici mama nu știam atunci de tulburări de alimentație, așa că amândouă eram mereu la dietă, dar nimic nu părea să funcționeze.

Adolescența: Căutam validarea de la sexul opus, doar că ieșeam numai cu băieți care mă înșelau, iar asta mă demoraliza și mai mult. Mă afecta foarte tare când mi se spunea că sunt grasă și nu doar de la tipii care îmi plăceau. Putea să fie un necunoscut și eu țineam minte asta cu lunile. A continuat așa până la facultate. Atunci eram într-o relație cu un tip, printre puținii care nu m-au înșelat, dar care avea probleme cu abuzul de substanțe. După ce am văzut Requiem for a dream, a venit cu sugestia să-mi dea ceva cu care să slăbesc instant. M-a marcat atât de mult filmul, încât am zis că o să-i demonstrez că nu am nevoie de nimic din exterior. Am început să văd mâncarea ca pe un drog și să mă uit compulsiv pe forumuri pro-ana și pe Tumblr și YouTube la thinspo. Țin minte că mâncam o felie de pâine și un măr pe zi, până am slăbit cam 20 de kilograme. Ajunsesem la 48 de kilograme. A fost prima oară când m-am simțit bine cu mine și am înțeles ce înseamnă controlul, care e al dracului de adictiv.

Probleme de sănătate: Am dus-o așa până pe la sfârșitul masterului, când am început să ies, să pierd nopți și să beau destul de mult. Devenise cam greu să mai susțin varianta asta, așa că am trecut de la anorexie la bulimie. Niciodată nu mi-a venit natural să vomit și n-am reușit mai mult de un an. Plus, chiar dacă îmi plăcea varianta de binging tot nu se compara cu senzația controlului. Cand te confrunți cu genul ăsta de tulburări, încerci să te controlezi pe tine, fiindcă nu poți să faci asta cu nimic din jur. Dar nu vezi asta pe moment, fiindcă scopul este să te transformi într-o persoană perfectă.

Soluția: Cel mai mult m-a ajutat un blog de fashion pe care l-am creat. A fost foarte terapeutic, pentru că pe de o parte aveam altceva în care să-mi mut nevoia de control, iar pe de alta, mă expuneam asumat și vedeam că există în continuare oameni care mă judecă și insultă, dar și alții minunați care îmi împărtășeau ideile și erau buni cu mine. În perioada aia ajunsesem la un fel de echilibru. Mă simțeam ok, arătam normal, nu mă mai cântăream compulsiv. Tot îmi doream haine cu două numere mai mici, dar era mai mult ca o glumă internă decât o nevoie compulsivă.

În prezent: După un timp m-am întors din nou la anorexie. Fusesem într-o depresie și a fost ușor să încep din nou să nu mănânc, lucru care a adus însă ceva bun: l-am întâlnit pe actualul meu soț. Noi ne văzuserăm și cu un an în urmă, înainte de depresia mea, dar el nu m-a mai căutat atunci. Am crezut mereu că de vină era fizicul meu, el insistă că n-a fost vorba de asta. În fine, acum simt că am sub control situația, deși am început să mă cântăresc din nou zilnic și să intru pe Tumblr pentru thinspo. Simt însă că e doar o chestie la care apelez când am nevoie și că pot alege dacă o fac sau nu. E trist, totuși, că nimic din ce-am făcut nu mi s-a părut cu adevărat rușinos.

Ce spune psihologul: Veronica Caunii observă că există o relație defectuoasă din punct de vedere emoțional între mamă și adultul care prezintă tulburarea de alimentație și anume o rană de respingere/abandon.

„Din acest punct de vedere, anorexia este o respingere a ta, a corpului tău. Anorexicii cred că sunt diformi, supraponderali și resping cu totul mâncarea. De fapt, este acea respingere a sânului mamei, iar individul afectat respinge mâncarea din două motive: ce vine de la mamă simbolic vorbind este toxic, fiindcă ea nu este disponibilă emoțional, ci este doar funcțională, chiar dacă își alăptează copilul. Explicația simbolică din spate este ceva în neregulă cu mine dacă am fost respins de ființa care trebuia să mă accepte necondiționat.”

Începutul: Cred că la mine a pornit pe fond nervos, când eram mai mică. Trăiam într-un mediu haotic, mama era alcoolică și aveam zilnic scandal în casă din cauza băuturii. Eram în clasa a opta, acum nouă ani. Aveam nevoie de ceva ca să mă descarc, iar tutunul și alcoolul nu m-au atras, așa că am ajuns să mă refugiez în mâncare, chiar dacă nu-mi era foame. Cu timpul, am început să mă tem că mă voi îngrășa până când am făcut o adevărată obsesie.

Adolescența: La un moment dat, am decis să vomit după ce mă îmbuibasem de tristețe. Calmul pe care mi-l oferea mâncarea rămânea și după ce nu mai era în stomac. Găsisem o soluție. Eram supărată tare, așa că mă ascundeam, mâncam multe prostii, oricât doream, căci eram liniștită că pot vomita și nu mai trebuia să-mi fac griji că mă voi îngrășa. Am urmat rețeta asta ani la rând, dar mă simțeam groaznic. Îmi era mai scârbă de mine și era mai dificil să accept orice haine. Purtam doar haine largi ca să-mi ascund corpul.

Mâncarea, ca drog: Din disperare am hotărât să citesc pe net despre comportamentul meu. Mi-am dat seama că subconștientul meu confunda mâncarea cu iubirea, iar eu încercam doar să mă calmez. Când vomitam, scoteam tristețea din mine și de-asta mă simțeam așa ușurată după. Devenisem dependentă de acea cantitate mică de serotonină pe care învățasem să mi-o procur prin acest proces. Realizam că am nevoie de o schimbare în forță, ca sa ies din cercul vicios, dar era un drog prea puternic. M-am urât atât de mult, încât nu am mai putut să accept ce făceam. Senzația de stomac plin mă făcea să vomit, așa că am renunțat la carne și la alimentele mai grele și scârba față de mine a scăzut. Nu mai vomitam de cinci ori pe zi, ci de patru. Am stat în stadiul ăsta cam doi ani.

Furia: Am început să abuzez de brânză, iar scârba a urcat iar la sută la sută, așa că m-am întors la obiceiul de a vomita de cinci ori pe zi. La psiholog am mers când eram în clasa a șaptea, dar nu pentru mine, ci ca să cer sfaturi pentru mama să nu mai bea. Apoi mama mea a murit în decembrie 2017, lucru care m-a afectat fiindcă am trăit cea mai mare frică, de a o pierde. Jumătate de an nu a mai existat în memoria mea. Nu mai simțeam absolut nimic, dar după un timp am început să am accese de furie față de tot ce era în jurul meu și-mi negam asta.

Soluția: În timp mi-am dat seama că numai eu mă pot ajuta, așa că am început să ascult seara meditații ghidate, ziua făceam yoga și citeam toate articolele despre healing pe care le găseam. Acum sunt în cel mai bun stadiu în care am fost vreodată. Nu am reușit să renunț complet la bulimie, dar de la cinci ori pe zi acum o fac o dată pe lună.

Ce spune psihologul: „Bulimia este nevoia compulsivă de a ingera și a umple acel gol emoțional din copilăria timpurie. Practic, ingerezi mâncare compulsiv în speranța că acel gol se va umple și va înceta să te mai doară. Bulimia, din punctul meu de vedere, are legătură cu modul în care se gestionează aceste crize, de la bebelușul care plânge pe care mama, fiindcă nu poate sta cu frustrarea, încearcă să-l potolească prin mâncare. Este valabil și la vârste mai înaintate. Plânge, așa că hai să-i dea mami o ciocolățică sau ceva bun. Astfel, eu îi transmit că nu sunt confortabilă cu emoțiile lui și cu manifestarea acestora. Prin urmare, părintele blochează emoțiile cu ajutorul mâncării. Bulimicul ingerează o cantitate imensă de mâncare care este evident toxică pentru organism, iar apoi regurgitează otrava. Este o vomă simbolică, o acțiune prin care scoate afară ceva ce a primit și este toxic”, explică Veronica Caunii despre cercul vicios al celor care suferă de bulimie.

Începutul: Problema a debutat în copilărie, când am observat că mereu eram fata cea mai mare din orice grup de copii. Urmat de niște bullying în ciclu primar, când o colegă din clasă a decis să mă imite folosind zgomote de porc. De atunci am început să caut metode de slăbire. Nu mai eram atrasă de sport pentru că pentru asta ar fi trebuit să mă dezbrac de față cu alții, ceea ce mi se părea înfricoșător. Până în adolescență am tot făcut research, dar nu îndrăzneam să încerc nicio metodă de slăbit. Cu toate astea, nu puteam să nu observ modul în care sunt tratate persoanele care nu corespund anumitor standarde. Inclusiv mama, care nu are o greutate ieșită din comun, a avut de suferit profesional din cauza acestei neconcordanțe la standardele societății. Până în liceu problema s-a manifestat mai mult interiorizat. Evitam să merg în excursii, să fac sport sau alte activități de grup care ar fi implicat să ne schimbăm de haine.

Adolescența: La liceu am aflat că o colegă din clasă era anorexică. Nu am discutat despre asta, dar mi-a dat încredere să încerc și eu una dintre multiplele metode de slăbit despre care era deja super informată. Am încercat să-mi comand un vomitiv, pe care din fericire nu am reușit să-l găsesc în România. Am început treptat să nu mai mănânc, știam ce să fac ca să nu atrag atenția. Mâncam doar când era o persoană de față, mă jucam cu mâncarea, aveam grijă să-mi micșorez farfuriile tot mai mult ca să nu fie evidentă cantitatea. După ce am reușit să slăbesc prin înfometare timp de patru luni, treptat am început să prind gustul mâncării care nu-mi plăcuse în mod particular. A urmat perioada laxativelor care a durat aproximativ șapte ani. Mergeam la toate farmaciile, mă prefăceam că nu știu ce cer, deși de fiecare dată luam același lucru. Ce nu-ți spune nimeni despre laxative? Ai niște dureri groaznice înainte de a-și face efectul. Asta nu m-a făcut să mă opresc însă.

Studenție: În facultate am revenit la obiceiul de a nu mânca, era mai puțin costisitor pentru perioada respectivă. Nu mai exista mâncare la discreție ca acasă. Tot pe atunci am avut ocazia să adâncesc procesul de introspecție și să descopăr mulți oameni care se simțeau bine în pielea lor indiferent de ce credea societatea, cât și uniii care arătau bine, dar cu care nu aș vrea să am de-a face. Un alt motiv care m-a făcut să mă opresc a fost și apariția primelor probleme de sănătate cauzate de perioada anterioară. Nimic grav, suficient cât să-mi întrerupă distracția de studentă. Curios este că, în niciun alt aspect în afară de greutate, nu am avut dorința de a adera la un standard. Cu atât mai puțin al societății.

Soluția: Cea mai mică greutate am avut-o ani mai târziu, prin sport și alimentație corectă. În perioada dietelor sau laxativelor mereu am avut cu cinci kilograme mai mult decat îmi doream pentru că, na, corpul își lua resurse anticipând un potențial moment de secetă alimentară. Până la urmă am ajuns la sală și am avut noroc să dau peste un antrenor care a știut cum să-mi explice că trebuie să mănânc ca să pot face exercițiile.

Stigma: Mi-am găsit și un pen pal pentru un post mai lung pe diversele forumuri. Am evitat să discut cu cineva cunoscut despre problema mea, pentru că mereu mă gândeam că oamenii oricum nu ascultă ce le spui tu și nu înțeleg ce te determină să faci asta. Majoritatea cred ca e pentru atenție și cumva asta m-a determinat să nu deschid subiectul pentru mult timp, pentru că eu consideram că o făceam ca să nu mă mai simt nelalocul meu. E și ciudat să vezi atitudinea oamenilor față de alți adulți care nu corespund standardelor și să primești și confirmare prin bullying. Am început să corespondez cu o tipă pe baza unui regim găsit pe net de 30 de zile, în care scopul era să mănânci sub cinci sute de calorii sau mai puțin și mi-era cam greu să nu zic nimănui. Am decis să ne scriem dacă aveam probleme, mai exact, dacă mi-ar fi fost foame, trebuia să-i scriu ca să-mi spună ea ce să fac, dacă eu epuizasem metodele. Dintr-o dată m-am simțit ciudat să împart asta cu cineva și am întrerupt comunicarea brusc.

În prezent: Pe la 25 de ani depresia pusese stăpânire pe mine și renunțasem și la sală, dar deja aveam greutatea mult visată, deși mâncam mai mult decât aș fi crezut vreodată. Situațiile care mi-au cauzat depresia, combinate cu ce aflasem la sală despre corpul meu, m-au făcut să-mi dau seama că nu am o percepție ok despre mine și că alimentația corectă mă va ajuta cu depresia. Am renunțat să mă cântăresc zilnic și am făcut terapie, deși nu am abordat niciodată subiectul în ședințe, fiindcă nu consideram că avea legătură cu episodul depresiv. M-am îngrășat opt kilograme după ce m-am lăsat de sală, dar acum sunt ok cu asta.

Ce spune psihologul: „În psihoterapia jungiană abordarea nu tratează simptomul, ci cauza. Nu ajută să tratez simptomul și să-i sugerez să renunțe la comportamentele alimentare compulsive, atât timp cât nu tratezi cauza. Atunci trebuie să vedem ce anume a cauzat acest comportament și distorsionarea imaginii de sine. Simptomul dispare când înțelegi/tratezi cauza, o vezi și reușești să o integrezi într-o formă sau alta. E o terapie de lungă durată, iar tulburările alimentare necesită acest timp, astfel încât schimbările să fie de profunzime”, spune Veronica Caunii despre abordarea terapeutică pe care o folosește în cazurile celor afectați de tulburările de alimentație.

Dacă treci prin ceva similar sau cunoști pe cineva care trece prin asta, poți apela la clinica ALIAT.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook și Instagram.